A trecut ceva vreme de cand n-am mai apucat sa urc un varf de munte "ca la carte". Imi lipseau acele fortari la care te indeamna o asemenea aventura; nu mai spun aici de serile petrecute la cabana in compania unor vechi prieteni - gasca EcoXtrem.
Despre ce e vorba mai exact ? Escaladarea celui mai inalt varf din peninsula Balcani, Musala (2.925 m), situat in sud-vestul Bulgariei, tara vecina si prietena specializata in verdeturi, muraturi si turism de o calitate mult mai buna decat la noi (da, imi pare rau s-o afirm, dar asa e). Sa nu ne precipitam totusi si sa spunem ca toate sunt bune si frumoase acolo, ca drumurile lor parca sunt si mai explodate decat ale noastre, iar peisajele citadine lasa mult de dorit - cel putin ce-am vazut din drum.
Clubul montan EcoXtrem a stabilit pentru iesirea din luna februarie 2012 aceasta expeditie transfrontaliera, o intreprindere de laudat, dat fiind faptul ca nu prea multe cluburi montane de la noi din tara organizeaza asa ceva. Vestea ca se va face aceasta expeditie am auzit-o din gura domnului Dan Coman, instructor in cadrul clubului montan, la sedinta in care am avut onoarea sa-mi prezint impresiile de calatorie culese din indepartata Indie (16 ianuarie). In momentul in care am auzit propunerea, am fost atras imediat de idee si m-am inscris pe lista de doritori. Intre timp, reintalnindu-ma cu un fost coleg de liceu, Vali, l-am atras si pe el in cadrul acestei expeditii, el fiind de un mare ajutor dat fiind faptul ca a fost dispus sa vina cu masina personala scutindu-ne astfel de o supraaglomerare in masinile disponibile. Desi a facut niste fite din ambreiaj, Loganul lui ne-a dus si ne-a adus teferi, asa ca toata stima.
Revenind la expeditie, vineri dimineata ne-am intalnit la Horoscop toate cele 4 masini si cei 17 viteji (dintre care 3 de sex feminin) pe la ora 5 dimineata, adormiti, dar cu chef de duca. Si de duca a fost... Am reusit sa ne urnim din loc undeva pe la 05:30-06:00, dupa care am trecut "Podul Prieteniei" pe la Giurgiu, iar la un 07:30 postam pe facebook in lipsa de altceva mai bun de facut - asteptam o masina intarziata care s-a oprit la Giurgiu sa mai faca niste cumparaturi/schimburi valutare. La noi in benzinarie (Petrol), pe langa wirelessul gratuit, se mai gasea si un taximetristo-bisnitar dispus imediat sa ne schimbe niste bani la un curs relativ mai bun decat la ghisee, iar cativa calatori din celelalte masini au trecut la fapte si au ilegalizat-o acolo, pe marginea drumului. Noi nu ne-am grabit sa ne preschimbam leii nostri pe levele lor si am decis sa asteptam un bancomat decent la care sa ne punem in functiune "plasticele".
Peisajul din Bulgaria se aseamana pe alocuri cu plaiurile mioritice, cu dealuri si coline destul de dragute, iar pe o pajiste de pe partea noastra am zarit la un moment dat si o vulpe care cauta ceva de mancare. Am asteptat sa vad daca se arata si niste caprioare sau iepuri, dar singurele "gazele" erau prin parcarile de tiruri de la marginea oraselor. Deci ca la noi...
Bulgarii au niste restrictii foarte dubioase pe autostrada, pentru ca aproape la fiecare kilometru aveai o reducere de viteza la 90, la 70, iar la tuneluri musai reduceai. Nu zic ca e un lucru rau, dar (cum vorbeam si cu Vali) in loc sa puna semne de genul "reduceti viteza ca sunt denivelari" poate ar fi mai bine sa indrepte calea de rulare. In fine, stai cu ochii in patru sa nu te prinda radaru' si i-o dai inainte in treaba ta.
Inainte de a ajunge la Borovec am oprit la un hypermarket pentru a ne suplimenta rezervele de alimente (la unii inexistente) si am constatat ca mancarea la ei e mult mai ieftina decat la noi. Sa tot vii la cumparaturi prin Bulgaria, nu alta.
La Borovec am parcat cu chiu cu vai masinile la un hotel (greu sa gasesti loc de parcare intr-o statiune montana), dupa care ne-am echipat si fuga la telegondola. La faza asta deja incepeam sa-mi pun niste intrebari in legatura cu legitimitatea escaladarii acestui munte. Din moment ce pornesti urcusul cu gondola parca nu mai e aceeasi satisfactie. E un ajutor oarecum necuvenit, care stirbeste din satisfactia cuceririi... Mi-am dat seama
dupa ce am parcurs prima jumatate de drum cu gondola ca daca era sa ne apucam de urcat pe jos ne-ar fi trebuit cel putin 5 zile dus-intors, zona alpina care ne interesa pe noi fiind la o diferenta de nivel de vreo 1.000 m. Oricum, ce avea sa urmeze mi-a satisfacut nevoia de provocare.
Dupa ce am ajuns la capatul gondolei, ne-am pus pe dat din bete si am taiat valea pana la cabana Musala, 2.389 m. Vremea era superba, cu soare pe creste, zapada numai buna de mers, in care nu te afundai pana la genunchi, iar sosirea la cabana a fost intampinata de catre unii dintre noi cu un sunet de clopot. Nu stiu daca intentionat sau nu, cabanierul a montat inaintea intrarii un mare clopot care, daca nu erai atent, il faceai sa rasune impreuna cu calota craniana personala. Se putea ajunge la respectivul clopot cu capul pentru ca zapada a creat o ridicatura care ducea pasii celor care doreau sa intre in cabana fix prin dreptul lui. Dan a patit-o de mai multe ori (chiar si cu capul gol) - eu am avut noroc si am nimerit-o doar de doua ori, de fiecare data cu gluga, deci am mai amortizat putin.
Cabana e foarte draguta, cu mult peste ce gasesti la noi prin unele locuri. In primul rand, aveai curent electric de la generator, televiziune prin cablu (care statea mai tot timpul pe un post de muzica bulgaresc - la ei toate melodiile sunau ca niste manele), saltele relaxa, paturi, termopane... se poate spune chiar lux. Bine, avantajul lor e ca acolo se poate ajunge vara si cu o masina mai rasarita, deci au din start un punct in plus la capitolul aprovizionare. In rest, preturile sunt "de cabana", cu o bere la 0,5 costand 4 leva (aproximativ 8,5 RON), un ceai 1 leva, cafeaua parca 2 leva samd.
Dupa o zi atat de frumoasa, ne asteptam ca a doua zi sa avem parte de un varf in toata splendoarea lui. Drept urmare, ne-am pus seara pe cantat, ceva povestiri, dupa care la somn - trezitul era dis-de-dimineata.
A doua zi am ridicat capul de pe perna si am vazut pe geam o ceatza de nu intrezaream nimic la mai mult de 50 m. In plus, ca si cum asta nu ar fi fost de ajuns, batea un vant care te ingheta pe loc. Am decis pana la urma sa urcam si asa in speranta ca poate pana sus se mai rasfira norii. Din punctul meu de vedere, asta a fost cea mai buna alegere posibila. Nu doar ca mi-am adus aminte cum e sa mergi pe munte in adevaratul sens al cuvantului, dar am avut parte si de o ascensiune care m-a facut sa ma bucur ca n-am ales sa stau la adapostul caldut al cabanei. Poate suna ciudat pentru unii, dar provocarea acelor urgii ale naturii mi-a umplut sufletul de bucurie si am simtit, din nou, ca aici e vorba de o confruntare simpla si directa cu natura. Cand vrei sa-i patrunzi tainele sau cand vrei s-o invingi, nu trebuie decat sa te iei in piept cu ea, iar in dimineata zilei de sambata am simtit toate betzele in roate posibile. Incepand cu primii pasi de la cabana, vantul ne adia usor, iar zapada ne primea cu drag picioarele uneori pana la coapsa, de unde te chinuiai sa-ti revii din nou la mersul biped (+ bete de trekking). Cu cat urcam mai sus, cu atat vantul se intetzea mai mult, iar bucatile de zapada spulberate iti piscau fatza ca niste mii de ace. Nici la adapostul ochelarilor polarizatori nu te puteai simti sigur, pentru ca particulele se insinuau pe te-miri-unde si tot ajungeau sa se depuna pe interiorul lentilei impreuna cu aburul care-ti mai scapa pe gura. La un moment dat nu stiam daca sa renunt la ochelari si sa merg fara, pentru ca nu mai vedeam aproape nimic prin ei, dar in secunda 2 dupa ce i-am dat jos am simtit o si mai mare biciuire a pleoapelor, asa ca i-am pus imediat la loc pe nas. Vantul iti ridica uneori betzele din locul in care voiai sa le infigi si le ducea cativa centimetri mai incolo, iar tu trebuia sa contrabalansezi aplecandu-te contrar directiei lui. Fiecare pas era la limita sigurantei, dar si daca era sa cazi nu trebuia sa te pierzi cu firea. Mai erau cativa bolovani in care te puteai opri pana-n prapastie. Evident, prapastia nu se vedea, ci doar vedeam ca la un moment dat povarnishul e prea abrupt ca sa spui ca mai continua cu un platou. Pe traseu se gaseau stalpi metalici legati intre ei cu cabluri de sustinere, asa ca te mai puteai ajuta pe alocuri in ei, dar mersul pe langa cabluri implica si o infigere mai adanca a bocancilor, asa ca nu stiai daca sa alegi siguranta cablului sau siguranta betzelor tale. In unele locuri poteca se subtia pana la latimea unui singur om, iar acolo se vedea ca in jos primii 5 m sunt numai inceputul...
Nu pot sa zic ca mi-a fost usor, dar satisfactia ca lupt cu mine pentru a atinge un scop relativ tangibil (nu e cea mai mare grozavie asta) imi dadea parca un imbold in plus. La un moment dat, aproape de varf, vad in capatul cablului o silueta de barbat, dar n-am distins bine daca e din grupul nostru sau de pe traseu. M-am mai apropiat putin si am vazut ca ne iesise in intampinare domnul meteorolog de serviciu (pe varf se afla si un post meteo permanent, unde poti intra sa-ti tragi putin sufletul dupa ce ajungi in sus). Ne-am salutat, ne-am dat mana acolo, iar el ne-a ajutat putin tragandu-ne la ultimul pas de la sfarsitul portiunii nasoale. Foarte dragut din partea lui. Nu stiu ce cauta pe vremea aia la plimbare pe afara, dar poate ca isi facea rondul.
Am ajuns intr-un final la postul meteo in care am intrat prin geamul usii de la intrare - zapada era prea mare ca sa mai incerci sa deschizi usa, asa ca oamenii au sapat o galerie pana la usa si au scos geamul pentru un acces cat mai facil. Imediat cum intri, in dreapta se afla o "camera de oaspeti", unde sa-ti tragi sufletul, cu un bec atarnand din tavan si un calorifer electric in caz ca vrei sa-ti mai incalzesti o manusa. Mi s-a parut impresionant ca si acolo, in motzul muntelui, gaseai curent electric si un loc de odihna dupa acel urcus istovitor. Nu stiu cum e vara, pe vreme buna, dar viforul pe care am urcat noi ne-a secatuit de puteri, asa ca am scos fiecare ce-am avut prin traista - curmale, mere, ciocolata - si am reincarcat bateriile.
Foarte frumos urcusul, dar acum urma coborashul. Pe cat de greu e urcusul, poate mai greu decat atat e coborashul, pentru ca aici orice pas gresit te poate duce mult mai departe decat un pas gresit la urcare. Cand esti cu fata la vale, optiunea de a cadea in fund si a aluneca in neant e mult mai plauzibila decat atunci cand urci cu fata la versant si poti adopta "tactica pisicii" in momentul in care vezi c-o iei usor... Cum vantul nu ne dadea pace si continua sa bata cu incapatzanare, siguranta fiecarui pas nu putea fi garantata in niciun fel. De mai multe ori am fost nevoit sa ma opresc si sa trag un urlet din toti plamanii pentru ca vantul care venea din vale imi lovea partile descoperite de fata (relativ mici ca suprafata datorita cagulei si a ochelarilor), iar durerea ajungea imediat la creier. Am inceput sa si tusesc din cauza aerului foarte rece, iar acum, la 2 zile dupa isprava, se pare ca m-a dat peste cap frigul respectiv. Tusea imi aduce aminte de celebra tuse indiana, din fundul plamanilor, iar capul atarna cam greu la o temperatura usor mai ridicata decat de obicei.
In seara zilei de sambata n-am resimtit decat un usor disconfort, asa ca am decis sa continuam petrecerea de seara trecuta cu niste cantece la chitara carata de mine pana acolo. A fost foarte frumos, cu multa improvizatie si cu multa veselie care s-a tradus a doua zi dimineata printr-o durere de cap care m-a tzintuit acolo la ora 7, cand a venit Dan sa convoace oamenii care doreau sa faca varful si a doua zi. Nu aveam cum, eram prea scurtcircuitat, asa ca m-am bucurat de salteaua mea in continuare. Oricum, ziua precedenta a fost mai mult decat de ajuns. O sa mai vin si alta data foarte probabil, iar muntele nu cred ca pleaca nicaieri, asa ca e mai bine c-am ramas.
Intoarcerea a fost si ea una epuizanta, dat fiind faptul ca veneam dupa 2 zile de marsh cu rucsac si calabalac, iar pe partia pe care am urcat batea soarele de te storcea pur si simplu. Am transpirat la greu in cele 2 ore de coborash/urcush, iar cand am ajuns la gondola parca am atins Nirvana. Nu formatia, ci starea de bine. Nu mai trebuia sa dam la betze, ci doar sa stam in fund pana jos, cu rucsacii in brate.
Ne-am intors pe acelasi drum pe care am venit, doar ca am intrat in tara pe intuneric de data asta, am vazut ca pe parcurs zapada s-a mai topit, dar din cate am inteles urmeaza zile cu precipitatii. Om trai si om vedea.
Sa ne fie de bine !
Despre ce e vorba mai exact ? Escaladarea celui mai inalt varf din peninsula Balcani, Musala (2.925 m), situat in sud-vestul Bulgariei, tara vecina si prietena specializata in verdeturi, muraturi si turism de o calitate mult mai buna decat la noi (da, imi pare rau s-o afirm, dar asa e). Sa nu ne precipitam totusi si sa spunem ca toate sunt bune si frumoase acolo, ca drumurile lor parca sunt si mai explodate decat ale noastre, iar peisajele citadine lasa mult de dorit - cel putin ce-am vazut din drum.
Clubul montan EcoXtrem a stabilit pentru iesirea din luna februarie 2012 aceasta expeditie transfrontaliera, o intreprindere de laudat, dat fiind faptul ca nu prea multe cluburi montane de la noi din tara organizeaza asa ceva. Vestea ca se va face aceasta expeditie am auzit-o din gura domnului Dan Coman, instructor in cadrul clubului montan, la sedinta in care am avut onoarea sa-mi prezint impresiile de calatorie culese din indepartata Indie (16 ianuarie). In momentul in care am auzit propunerea, am fost atras imediat de idee si m-am inscris pe lista de doritori. Intre timp, reintalnindu-ma cu un fost coleg de liceu, Vali, l-am atras si pe el in cadrul acestei expeditii, el fiind de un mare ajutor dat fiind faptul ca a fost dispus sa vina cu masina personala scutindu-ne astfel de o supraaglomerare in masinile disponibile. Desi a facut niste fite din ambreiaj, Loganul lui ne-a dus si ne-a adus teferi, asa ca toata stima.
Revenind la expeditie, vineri dimineata ne-am intalnit la Horoscop toate cele 4 masini si cei 17 viteji (dintre care 3 de sex feminin) pe la ora 5 dimineata, adormiti, dar cu chef de duca. Si de duca a fost... Am reusit sa ne urnim din loc undeva pe la 05:30-06:00, dupa care am trecut "Podul Prieteniei" pe la Giurgiu, iar la un 07:30 postam pe facebook in lipsa de altceva mai bun de facut - asteptam o masina intarziata care s-a oprit la Giurgiu sa mai faca niste cumparaturi/schimburi valutare. La noi in benzinarie (Petrol), pe langa wirelessul gratuit, se mai gasea si un taximetristo-bisnitar dispus imediat sa ne schimbe niste bani la un curs relativ mai bun decat la ghisee, iar cativa calatori din celelalte masini au trecut la fapte si au ilegalizat-o acolo, pe marginea drumului. Noi nu ne-am grabit sa ne preschimbam leii nostri pe levele lor si am decis sa asteptam un bancomat decent la care sa ne punem in functiune "plasticele".
Peisajul din Bulgaria se aseamana pe alocuri cu plaiurile mioritice, cu dealuri si coline destul de dragute, iar pe o pajiste de pe partea noastra am zarit la un moment dat si o vulpe care cauta ceva de mancare. Am asteptat sa vad daca se arata si niste caprioare sau iepuri, dar singurele "gazele" erau prin parcarile de tiruri de la marginea oraselor. Deci ca la noi...
Bulgarii au niste restrictii foarte dubioase pe autostrada, pentru ca aproape la fiecare kilometru aveai o reducere de viteza la 90, la 70, iar la tuneluri musai reduceai. Nu zic ca e un lucru rau, dar (cum vorbeam si cu Vali) in loc sa puna semne de genul "reduceti viteza ca sunt denivelari" poate ar fi mai bine sa indrepte calea de rulare. In fine, stai cu ochii in patru sa nu te prinda radaru' si i-o dai inainte in treaba ta.
Inainte de a ajunge la Borovec am oprit la un hypermarket pentru a ne suplimenta rezervele de alimente (la unii inexistente) si am constatat ca mancarea la ei e mult mai ieftina decat la noi. Sa tot vii la cumparaturi prin Bulgaria, nu alta.
La Borovec am parcat cu chiu cu vai masinile la un hotel (greu sa gasesti loc de parcare intr-o statiune montana), dupa care ne-am echipat si fuga la telegondola. La faza asta deja incepeam sa-mi pun niste intrebari in legatura cu legitimitatea escaladarii acestui munte. Din moment ce pornesti urcusul cu gondola parca nu mai e aceeasi satisfactie. E un ajutor oarecum necuvenit, care stirbeste din satisfactia cuceririi... Mi-am dat seama
dupa ce am parcurs prima jumatate de drum cu gondola ca daca era sa ne apucam de urcat pe jos ne-ar fi trebuit cel putin 5 zile dus-intors, zona alpina care ne interesa pe noi fiind la o diferenta de nivel de vreo 1.000 m. Oricum, ce avea sa urmeze mi-a satisfacut nevoia de provocare.
Dupa ce am ajuns la capatul gondolei, ne-am pus pe dat din bete si am taiat valea pana la cabana Musala, 2.389 m. Vremea era superba, cu soare pe creste, zapada numai buna de mers, in care nu te afundai pana la genunchi, iar sosirea la cabana a fost intampinata de catre unii dintre noi cu un sunet de clopot. Nu stiu daca intentionat sau nu, cabanierul a montat inaintea intrarii un mare clopot care, daca nu erai atent, il faceai sa rasune impreuna cu calota craniana personala. Se putea ajunge la respectivul clopot cu capul pentru ca zapada a creat o ridicatura care ducea pasii celor care doreau sa intre in cabana fix prin dreptul lui. Dan a patit-o de mai multe ori (chiar si cu capul gol) - eu am avut noroc si am nimerit-o doar de doua ori, de fiecare data cu gluga, deci am mai amortizat putin.
Cabana e foarte draguta, cu mult peste ce gasesti la noi prin unele locuri. In primul rand, aveai curent electric de la generator, televiziune prin cablu (care statea mai tot timpul pe un post de muzica bulgaresc - la ei toate melodiile sunau ca niste manele), saltele relaxa, paturi, termopane... se poate spune chiar lux. Bine, avantajul lor e ca acolo se poate ajunge vara si cu o masina mai rasarita, deci au din start un punct in plus la capitolul aprovizionare. In rest, preturile sunt "de cabana", cu o bere la 0,5 costand 4 leva (aproximativ 8,5 RON), un ceai 1 leva, cafeaua parca 2 leva samd.
Dupa o zi atat de frumoasa, ne asteptam ca a doua zi sa avem parte de un varf in toata splendoarea lui. Drept urmare, ne-am pus seara pe cantat, ceva povestiri, dupa care la somn - trezitul era dis-de-dimineata.
A doua zi am ridicat capul de pe perna si am vazut pe geam o ceatza de nu intrezaream nimic la mai mult de 50 m. In plus, ca si cum asta nu ar fi fost de ajuns, batea un vant care te ingheta pe loc. Am decis pana la urma sa urcam si asa in speranta ca poate pana sus se mai rasfira norii. Din punctul meu de vedere, asta a fost cea mai buna alegere posibila. Nu doar ca mi-am adus aminte cum e sa mergi pe munte in adevaratul sens al cuvantului, dar am avut parte si de o ascensiune care m-a facut sa ma bucur ca n-am ales sa stau la adapostul caldut al cabanei. Poate suna ciudat pentru unii, dar provocarea acelor urgii ale naturii mi-a umplut sufletul de bucurie si am simtit, din nou, ca aici e vorba de o confruntare simpla si directa cu natura. Cand vrei sa-i patrunzi tainele sau cand vrei s-o invingi, nu trebuie decat sa te iei in piept cu ea, iar in dimineata zilei de sambata am simtit toate betzele in roate posibile. Incepand cu primii pasi de la cabana, vantul ne adia usor, iar zapada ne primea cu drag picioarele uneori pana la coapsa, de unde te chinuiai sa-ti revii din nou la mersul biped (+ bete de trekking). Cu cat urcam mai sus, cu atat vantul se intetzea mai mult, iar bucatile de zapada spulberate iti piscau fatza ca niste mii de ace. Nici la adapostul ochelarilor polarizatori nu te puteai simti sigur, pentru ca particulele se insinuau pe te-miri-unde si tot ajungeau sa se depuna pe interiorul lentilei impreuna cu aburul care-ti mai scapa pe gura. La un moment dat nu stiam daca sa renunt la ochelari si sa merg fara, pentru ca nu mai vedeam aproape nimic prin ei, dar in secunda 2 dupa ce i-am dat jos am simtit o si mai mare biciuire a pleoapelor, asa ca i-am pus imediat la loc pe nas. Vantul iti ridica uneori betzele din locul in care voiai sa le infigi si le ducea cativa centimetri mai incolo, iar tu trebuia sa contrabalansezi aplecandu-te contrar directiei lui. Fiecare pas era la limita sigurantei, dar si daca era sa cazi nu trebuia sa te pierzi cu firea. Mai erau cativa bolovani in care te puteai opri pana-n prapastie. Evident, prapastia nu se vedea, ci doar vedeam ca la un moment dat povarnishul e prea abrupt ca sa spui ca mai continua cu un platou. Pe traseu se gaseau stalpi metalici legati intre ei cu cabluri de sustinere, asa ca te mai puteai ajuta pe alocuri in ei, dar mersul pe langa cabluri implica si o infigere mai adanca a bocancilor, asa ca nu stiai daca sa alegi siguranta cablului sau siguranta betzelor tale. In unele locuri poteca se subtia pana la latimea unui singur om, iar acolo se vedea ca in jos primii 5 m sunt numai inceputul...
Nu pot sa zic ca mi-a fost usor, dar satisfactia ca lupt cu mine pentru a atinge un scop relativ tangibil (nu e cea mai mare grozavie asta) imi dadea parca un imbold in plus. La un moment dat, aproape de varf, vad in capatul cablului o silueta de barbat, dar n-am distins bine daca e din grupul nostru sau de pe traseu. M-am mai apropiat putin si am vazut ca ne iesise in intampinare domnul meteorolog de serviciu (pe varf se afla si un post meteo permanent, unde poti intra sa-ti tragi putin sufletul dupa ce ajungi in sus). Ne-am salutat, ne-am dat mana acolo, iar el ne-a ajutat putin tragandu-ne la ultimul pas de la sfarsitul portiunii nasoale. Foarte dragut din partea lui. Nu stiu ce cauta pe vremea aia la plimbare pe afara, dar poate ca isi facea rondul.
Am ajuns intr-un final la postul meteo in care am intrat prin geamul usii de la intrare - zapada era prea mare ca sa mai incerci sa deschizi usa, asa ca oamenii au sapat o galerie pana la usa si au scos geamul pentru un acces cat mai facil. Imediat cum intri, in dreapta se afla o "camera de oaspeti", unde sa-ti tragi sufletul, cu un bec atarnand din tavan si un calorifer electric in caz ca vrei sa-ti mai incalzesti o manusa. Mi s-a parut impresionant ca si acolo, in motzul muntelui, gaseai curent electric si un loc de odihna dupa acel urcus istovitor. Nu stiu cum e vara, pe vreme buna, dar viforul pe care am urcat noi ne-a secatuit de puteri, asa ca am scos fiecare ce-am avut prin traista - curmale, mere, ciocolata - si am reincarcat bateriile.
Foarte frumos urcusul, dar acum urma coborashul. Pe cat de greu e urcusul, poate mai greu decat atat e coborashul, pentru ca aici orice pas gresit te poate duce mult mai departe decat un pas gresit la urcare. Cand esti cu fata la vale, optiunea de a cadea in fund si a aluneca in neant e mult mai plauzibila decat atunci cand urci cu fata la versant si poti adopta "tactica pisicii" in momentul in care vezi c-o iei usor... Cum vantul nu ne dadea pace si continua sa bata cu incapatzanare, siguranta fiecarui pas nu putea fi garantata in niciun fel. De mai multe ori am fost nevoit sa ma opresc si sa trag un urlet din toti plamanii pentru ca vantul care venea din vale imi lovea partile descoperite de fata (relativ mici ca suprafata datorita cagulei si a ochelarilor), iar durerea ajungea imediat la creier. Am inceput sa si tusesc din cauza aerului foarte rece, iar acum, la 2 zile dupa isprava, se pare ca m-a dat peste cap frigul respectiv. Tusea imi aduce aminte de celebra tuse indiana, din fundul plamanilor, iar capul atarna cam greu la o temperatura usor mai ridicata decat de obicei.
In seara zilei de sambata n-am resimtit decat un usor disconfort, asa ca am decis sa continuam petrecerea de seara trecuta cu niste cantece la chitara carata de mine pana acolo. A fost foarte frumos, cu multa improvizatie si cu multa veselie care s-a tradus a doua zi dimineata printr-o durere de cap care m-a tzintuit acolo la ora 7, cand a venit Dan sa convoace oamenii care doreau sa faca varful si a doua zi. Nu aveam cum, eram prea scurtcircuitat, asa ca m-am bucurat de salteaua mea in continuare. Oricum, ziua precedenta a fost mai mult decat de ajuns. O sa mai vin si alta data foarte probabil, iar muntele nu cred ca pleaca nicaieri, asa ca e mai bine c-am ramas.
Intoarcerea a fost si ea una epuizanta, dat fiind faptul ca veneam dupa 2 zile de marsh cu rucsac si calabalac, iar pe partia pe care am urcat batea soarele de te storcea pur si simplu. Am transpirat la greu in cele 2 ore de coborash/urcush, iar cand am ajuns la gondola parca am atins Nirvana. Nu formatia, ci starea de bine. Nu mai trebuia sa dam la betze, ci doar sa stam in fund pana jos, cu rucsacii in brate.
Ne-am intors pe acelasi drum pe care am venit, doar ca am intrat in tara pe intuneric de data asta, am vazut ca pe parcurs zapada s-a mai topit, dar din cate am inteles urmeaza zile cu precipitatii. Om trai si om vedea.
Sa ne fie de bine !
Vad un Saioc, un Sacagiu, lipseste Vladutz si cu mine pentru o reeditare. Cu siguranta a fost mai bine acum... bravo bajetzi! Frumos :)
ReplyDeleteFrumoasa descriere, demna de un articol de revista as putea spune! Imi pare rau ca nu am putut merge si eu! Inca o data te felicit, faci o treaba minunata! Dan P.
ReplyDelete