Am urcat in camera dupa ce ne-am targuit cu patronul hostelului (care incerca sa ne traga o tzeapa, desigur) in legatura cu pretul camerelor - eu n-am mai dormit in single, ci in dormitor, unde pretul e la jumatate, dar pe el il interesa sa platim cat era rezervarea... N-a iesit nici ca el, da' nici ca mine (am platit echivalentul unui single pentru o noapte de dormitor).
Sus in dormitor erau deja cei trei japonezi de la care mi-am cerut scuze anticipat pentru trezirea (mea) de la ora 3.30. Trebuie sa ajungem pana la 4 in statia de autocar, asa ca ne-am luat si noi o marja cat de cat. Ei au fost foarte draguti, iar unul dintre ei mi-a oferit un cadou de despartire - un sapun Lux... Mi s-a parut ciudat, dat fiind faptul ca si eu aveam sapun la baie, dar poate or fi mirosit baietii ceva ? M-am reverificat si nu, nu eram eu... In fine, cum tocmai venisem de la spalat pe dinti le-am dat pasta mea blend a med (tubul pe ultimul sfert) si un pliculet de sampon Travel Care. Nu prea aveam alte optiuni, asa ca am defilat cu ce-am avut. La final am facut o poza toti patru si le-am dat numele meu de facebook sa ma adauge cand ajung acasa ca sa ma poata taggui.
Chiar inainte sa ma intind in pat i-am intrebat daca au vorbit acasa si daca stiu ca a fost un cutremur in zona Tokyo (citisem pe Antena3.ro mai devreme). Au sarit ca arsi, iar atmosfera s-a incordat brusc. Am incercat sa-i linistesc cat am putut - le-am spus ca nu s-au inregistrat victime, dar ei erau cu grijile la maxim. De cand cu Fukushima cred ca nu e japonez care sa nu sara-n sus la gandul de cutremur. S-au linistit intr-un final, dar tot simteam ca sunt nerabdatori sa vorbeasca acasa.
La 3.30 m-am trezit si am oprit mobilul, dar mi-era o lene sa ma ridic din pat... Pana la urma a venit Roxana sa verifice daca sunt treaz si atunci am zburat din pat cu tot cu sacul de dormit. Am coborat cu bagajele, am prins un taxi in strada, iar de aici la autogara. Nici soferul asta nu prea stia engleza si n-a inteles la care autogara, a trebuit sa-i spun eu s-o ia la un moment dat la stanga, pentru ca el voia sa ne duca la alta.
In autogara era pustiu si frig asezonat cu balti de apa (a plouat in seara precedenta)... Am facut check-inu la autocar - adica m-am dus la un Gigel sa-i arat biletu' luat ieri, iar el mi-a spus unde sa ma duc sa astept. Am ajuns la locul indicat, doar ca autocarul inca nu venise, asa ca am mai stat pe o banca vreo 15 minute. Pana la urma a venit si am plecat cu o intarziere de vreo 20 de minute. Autocarul asta era un pic mai mare decat cel de la granita, dar la fel de incomod, daca nu chiar si mai... Avea marele dezavantaj ca geamurile se deschideau singure de la vibratii, asa ca la fiecare 2 minute mai trebuia sa trag putin de ele ca sa le inchid, ca altfel ma vajaia peste tot. Pana la urma tot m-a luat durerea de cap, cu toate cagulele si glugile posibile din lume, dar am scapat cu un algocalmin de la Roxana.
Am tot incercat sa adormim, dat fiind faptul ca noaptea precedenta am cam sarit-o, dar la un moment dat autocarul a inceput sa balanseze stanga-dreapta de vreo 3 ori si a pus frana. Am crezut ca a luat un sant soferul, dar m-am uitat din nou pe geam si am vazut pe sensul opus o dubita cocotata pe un stalp de beton. Pana la urma ne-am lamurit ca de fapt ne-am ciocnit cu celalalt vehicul si n-am putut sa nu ma minunez cat noroc a avut respectivul, dat fiind faptul ca era pe exteriorul virajului, ca n-a zburat in rapa - erau vreo 30 m pana jos la rau... N-am vazut victime in afara unui baietel la vreo 13 ani care se tinea de cap - probabil a lovit vreun stalp al masinii. De aici a inceput distractia. Autocarul nostru nu avea daune prea multe, dubita stergandu-l doar intre roata din fata si aproximativ locul meu de la geam, dar celalalt vehicul era inutilizabil.
Da-i si opreste, jos la discutii, iar la un moment dat a aparut si un mega-bizon (vezi urmatoarea foto) care a blocat circulatia complet (a parcat de-a curmezisul drumului ostentativ).
Deja ne gandeam ca se lasa cu bataie, asa ca am scos aparatele si am fost pe faza in caz ca trebuie sa documentam niste lupte de strada nepaleze.
N-a fost sa fie, maxim niste imbranceli prietenoase, pentru ca a venit politia. Nu in contingente impresionante - de fapt nici nu le-am vazut masina, ci doar un ofiter si un aghiotant. Domne, nu stiu cum se face, dar la ei cand vezi un politist parca altfel sta situatia. Tinuta impecabila, calm, zambitor pe alocuri, fara crispare si scarba in comportament. Arma principala a lor am vazut ca era un bat negru de bambus cu un inel de fier pe el. Cred ca daca-ti arde una nu-ti mai trebuie sa dormi pe partea aia vreo cateva zile. In orice caz, 2 oameni au tinut situatia sub control pana cand au venit si alte ajutoare. Am pierdut vreo ora pe acolo pana s-au lamurit ca trebuie sa mergem la sectie. Dar nu ne-am dus direct, ci prima data am lasat o parte din oameni jos, printre care si Roxana cu Razvan, care au coborat in primul satuc sa cumpere banane. Soferul trasese pe stanga, dar ca sa intoarca. Eu am ramas in masina si numai vad ca porneste, apuc sa strig "stop", dar ma uit dup-aia in jur si jumatate din autocar lipsea. Am zis ca oricum se intoarce - acum s-o duce sa mai faca niste poze la locul faptei. Ne-am oprit cateva secunde la locul incidentului, dar dupa aceea am luat-o catre sectia de politie din satul precedent. Acolo am mai asteptat putin, dar pana la urma i-au adus cu o masina de politie si pe restul calatorilor (inclusiv Roxana si Razvan). In total, am pierdut vreo 5 ore. A trebuit sa asteptam un alt autocar de la Kathmandu, pentru ca acesta a fost blocat la fata locului. Se pare ca el era vinovat (explicatia data de politist Roxanei - "the big one is to blame"), iar pagubitul, in speta dubita, n-a fost de acord ca el sa-si continue drumul. Am asteptat de ni s-au lungit rabdarile, dar pana la urma a venit, am trecut bagajele de pe un acoperis pe altul si am luat-o din nou la drum.
O buna bucata din drum am mai facut-o o data, dar in sens contrar, cand am venit la Kathmandu. A trebuit sa ajungem undeva spre sud ca sa o luam catre est prin zona lor de campie. La fel de frumos, dar era vorba aici de niste ore in plus pe care le pierdeam. Initial trebuia sa ajungem la granita pe la un 18 si, eventual, s-o trecem. Asa nu mai aveam cum, pentru ca granita nepaleza se inchide la 22... Ne-am conformat si asta a fost.
Am facut la un moment dat o pauza pe drum, unde am mancat niste pesti de-ai lor prajiti in ulei - foarte buni, iar Roxana si Razvan au bagat orez cu legume (care nu erau picante de data asta - aveau si niste ardei, dar nu inserati printre legume).
Dupa aceea ne-a prins seara pe drum, bineinteles, iar scaunele au devenit aproape parte integranta a partii noastre dorsale. Nici spatiul de la picioare nu prea ajuta, ci lipsea cu desavarsire, asa ca intepenirea s-a instalat ocazional necesitand reprize de ridicat in picioare. Nici "fazanul" si nici "ce incape intr-un..." n-au ajutat decat vremelnic, drumul fiind unul extrem de lung.
Pe masura ce ne apropiam de granita, autocarul a inceput sa se goleasca. Am avut noroc cu un tip care stia engleza si care ne-a ajutat sa vorbim cu ajutorul soferului in vederea unei cazari. La granita era totul inchis (inclusiv granita), iar perspectiva sederii unei nopti pe bagaje impreuna cu baietii cu pushcoace nu era una foarte atragatoare. Drept urmare, la vreo 12 km de granita ne-am oprit intr-un sat, iar ajutorul soferului ne-a bagat la un hostel de ne-au zis ca-l folosesc ei si ca e ok. Am traversat strada si am intrat intr-un gang, dar aici totul era inchis. Ajutorul a inceput sa traga atunci de o usa verticala glisanta din tabla si sa strige dupa patron. Greeeu s-a dat trezit la ora aia patronu' (era vreo 1.00); pana si un politist cu baston a trecut prin zona sa verifice ce-i cu harmalaia aia. Ma mir ca nu au scos mai multi capul pe geam, dar ideea e ca intr-un final usa s-a deschis, iar noi am intrat in minunatia de hostel. Atat era de curat incat am stat sa ma intreb daca dorm incaltat sau nu in pat. Pana la urma am facut un compromis si m-am descaltat, dar oricum n-am adormit imediat, pentru ca am avut de vanat vreo duzina de tantari care roiau amenintatori prin camera. Paturile aveau o plasa mobila roz (foarte romantica) pe care o intindeai deasupra, insa gaurile din ea o faceau inutila in caz de invazie masiva.
Noroc ca e frig afara si nu prea avem multe zburatoare.
No comments:
Post a Comment