Why do I do this ?

Every new discovery represents a starting point for me. They give me new perspectives and I feel different about my surroundings and the people I meet. The present and all its mysteries is the most important time for me; the only time I can actually feel, change and capture.

Sunday, January 8, 2012

Rock's not dead

Am reusit din nou sa i-o iau inainte soneriei de la mobil, doar ca de data asta am zis sa nu ma agit si sa ma intind mai mult in pat, asa ca am lancezit vreo 30 de minute in care am observat la un moment dat cum se intuneca totul si incepe o ploaie de toata frumusetea, cu rapaiala pe acoperisurile din vecinatatea edificiului nostru ceva de speriat. Interesant - cred ca e prima ploaie in India - am mai prins una in Kathmandu -, dar a durat foarte putin, iar cand am iesit afara aerul nu era cu nimic mai curat, ci doar au mai aparut niste balti noi si putin noroi ca sa ai cum sa te "vopsesti" pe picioare. Cum am trecut la sandale si pantaloni lejeri inca de ieri, mai mare dragul sa te stropeasca cineva cu noroi pe degetele de la picioare.
Am urcat la ai mei in camera de hotel, unde socoteala cu trezitul de dimineata si facutul mai multor chestii a cam dat cu rest... Am mai lungit-o si acolo cu pregatirile matinale, dupa care am luat un mic-dejun decent la acelasi local. Deja chelnerul ne recunoaste imediat si incepe sa mai faca glume cu noi (simpatic), asa ca mai venim pe acolo... De azi am zis ca nu mai cheltui, ma fac econom si nu ma mai bag la toate ciudateniile din meniu. Am reusit sa iau micul dejun in 130 de rupii, vreo 9 RON, asa ca deja se vedeau imbunatatiri fata de cina in valoare de 340 de rupii... Sa vad daca reusesc sa ma incadrez in 300-400 cu toata mancarea pe ziua de azi - n-ar trebui sa fie prea dificil.
Ca lucru inedit, azi am folosit pentru prima data sistemul subteran  de transport in comun al Calcutei. E mai ieftin decat la Delhi, dar am obsevat ca au o singura magistrala (nord-est - sud), curat, cu garniturile de tren putin mai vechi. N-aveam de mers decat vreo 4 statii pana la Palatul de Marmura (Marble Palace), primul punct pe ordinea de zi la vizitat.
Ajunsi in fata intrarii realizam ca pentru a intra e nevoie de aprobare speciala din partea guvernului (ceea ce, bineinteles, nu aveam), asa ca l-am intrebat pe paznic daca se poate obtine de la fata locului. Orice se poate obtine cu o spaga mica, asa ca i-am dat 150 de rupii paznicului, care ne-a indicat ca avem si ghid prin palat - tot asa, cu onorariu pe sub mana. Pana sa intram in palat (un conac in stil european cu coloane mari la intrare si aspect putin prafuit - n-ai cum altcumva in India), am facut o plimbare prin gradina, o adevarata oaza in toata agitatia orasului. Se gaseau acolo, pe langa gazonul frumos ingrijit si arborii subtropicali deja obisnuiti ochiului, numeroase animale salbatice: caprioare, antilope, maimute, papagali, pauni, porumbei samd. Impresionanta aceasta micuta gradina zoologica - chiar nu ne asteptam sa gasim asa ceva in curtea unei "case boieresti".
Dupa preumblarea prin gradina, am intrat in palatul propriu-zis, in care trebuie sa te descalti. Ne-au intrebat si acolo ghizii daca avem aprobare si le-am spus ca nu, da' au inchis ochii si au zis "this way"...
Daca afara ne-a surprins frumusetea si gradul de ingrijire, inauntru ne-a socat bunul-gust de care a dat dovada ctitorul palatului - un bashtan de pe la 1835. Marmura din Italia, candelabre impresionante, oglinzi din Belgia, cristale, statuete, tablouri din toate perioadele, de la renascentisti (aveau chiar si un Rubens), pana la artisti indieni moderni... Foarte mult bun gust si foarte bine alese piesele dupa parerea noastra. Pacat ca nu e permis fotografiatul, dar si asa am reusit sa ne clatim bine ochii pe acolo.
La final, ghidul a costat 300 de rupii, asa ca in total a fost vreo 3 dolari toata distractia/caciula.
Dupa palat am dat o raita pe jos pana la podul vechi peste raul Hoogley, cel mai circulat pod din lume pare-se, iar apoi ne-am indreptat din nou spre metrou.







Cum era ora mesei si eram putin obositi, am intrat intr-un mall local pentru un suc si-o prajitura. Bune, n-am ce zice, dar scump (aproape dublu) fata de un restaurant normal. Mall-ul, in schimb, era foarte inghesuit, fara spatii prea mari.
Dupa gustare am luat metroul vreo 2 statii ca sa vedem sediul guvernului teritorial - am inteles ca e o treaba cu cladirea asta. Intradevar, e impresionanta, dar inchisa accesului publicului. I-am dat roata s-o vedem din mai multe pozitii, iar la un moment dat am facut si o mica oprire la o biserica catolica din apropiere, unde ne-am bucurat vreo jumatate de ora de un concert la pian/orga - repeta un nene niste piese (noi am intrat pe melodia din coloana sonora a filmului Masca lui Zorro - I want to spend my lifetime loving you). In fine, a fost placut si relaxant.

Dupa aceea am luat-o la pas catre casa in ideea sa mai trecem prin numeroasele lor parcuri.


La un moment dat, la o traversare de bulevard, vad eu pe partea cealalta un "mujahedin" de-al lor, un batranel la vreo 60 de ani, cu un pumn in aer gesticuland in directia noastra. Ma uit in spate sa vad daca nu se injura cu cineva si vad ca nu, eram singurii de pe trotuarul de vis-a-vis. Le arat si celorlalti dubiosul, la care Roxana spune ca sigur noua ne face semne, ca atunci cand nu ne uitam la el se opreste. Imi bag preventiv aparatul foto in geanta din fata si ma pregatesc pentru eventualitatea unei dispute verbalo-gesticulare. Dam noi sa traversam, iar pe masura ce ne apropiam de el tataitza se aprindea si mai tare. Cand am ajuns la vreo 5 m de el se apuca sa urle. Lumea de prin jur (vreo 3-4 trecatori) se opresc si se uita. Ei intelegeau ce zice ala, da' noi nu. Ala da sa ne ameninte, se apleaca si ia o caramida de jos... Eh, in momentu' asta se complica situatia. Eram la vreo 3 m de el, dar daca reusea sa tinteasca bine nu era de glumit. Urlu eu la el s-o lase jos, el la mine, dupa care batranu' ma ia la tinta. Ma feresc cat pot, dar tot imi sterge geanta foto (noroc ca mi-a imprumutat-o Tudor pe a lui, ca daca era a mea scoteam aparatu' bucati),  dupa care ma duc la el, il prind de maini si i le ridic in aer. Erau atat de subtiri si de firave incat mi-era si mila sa-l zdruncin. L-am tinut asa imobilizat pana cand am vazut ca se calmeaza, iar Roxana si Razvan au luat-o in pas alert spre dreapta. Omu' a incetat sa se mai agite, asa ca i-am dat drumul. Mare greseala... Trebuia sa il las in grija vreunui trecator, dupa care sa ne continuam drumul. Batranu' mai ia un bolovan si noroc ca ceilalti s-au indepartat indeajuns de mult, ca nu i-a nimerit... Se apuca sa alerge dupa ei, dar Roxana si Razvan erau deja departe, asa ca se opreste. Eu raman pe loc si ii intreb pe ceilalti trecatori ce-avea omu' cu noi. Lumea imi da de inteles ca e nebun. Nebun-nebun, dar daca nu ai reflexe iti poate face o bucurie mare cat o caramida. In orice caz, ideea e ca am gresit cand i-am dat drumul si ca i-am permis sa mai ia si al doilea bolovan. Daca nu aveam noroc, putea sa se sfarseasca cu niste urmari...
Eu l-am ocolit prin stanga, n-am vrut sa-l iau la suturi, ca dup-aia poate sareau si restul in ajutorul lui si ajungeam eu "strainu' violent" in presa locala. Am mers frumos spre casa fara alte incidente, dar am stat sa analizam ce l-a determinat sa ne atace. Concluzia: nu-i placeau fetzele palide.
Pe seara n-am mai facut nimic notabil, ci doar am mancat si ne-am retras fiecare pe la cazarile proprii.
La mine in dormitor m-am intalnit cu Josef, care isi incerca mandru noile achizitii - niste catrafuse de marca luate cu reducere 80% de la un hotel din apropiere: Armani, Dolce&Gabbana si nu mai stiu ce (vreo 60 de euro in total). Interesanta ideea de budget-travel a lui. Mi-a spus dupa aceea ca a doua zi are de gand sa mearga la cinema la Mission Impossible 4 si m-a intrebat daca nu ma intereseaza si pe mine. Nu era o idee rea, dar i-am spus ca de dimineata avem in plan sa vizitam muzeul lor national si l-am invitat si pe el. A dat putin in retragere si m-a intrebat cat costa, daca nu-i scump. I-am spus ca e 150 de rupii (3 dolari), iar el a spus ca e prea mult. "Da' 60 de euro pentru niste haine nu sunt prea multi bani ?" Desigur, n-a raspuns. Chiar nu mai am nimic de comentat in legatura cu Josef, asa e el...
Mai tarziu a venit si Zoli, dar era rupt din cauza unei raceli enervante - agravata probabil la filmarile de aseara. Mi-a spus ca si acolo s-a intalnit cu o romanca stabilita la Calcuta, maritata cu un indian parca, si s-a declarat surprins cu cati romani s-a intalnit in ultima vreme. De vreo 2 luni, de cand era la Calcuta, intalnise un ungur, un polonez si o ucraineana (de prin zona noastra), dar niciun roman. Acum, dintr-o data, 4 romani get-beget - e ceva...
De ajuns pentru azi, maine mergem la muzeu.

No comments:

Post a Comment