Ne-am permis sa ne trezim mai tarziu de dimineata gandindu-ne ca nu avem mult pana la granita, iar drumul pana la Siliguri (orasul de unde trebuia sa luam trenul catre Calcuta) nu era foarte lung - teoretic ajungeam pe la 14 dupa calculele noastre. Socoteala de acasa nu a anticipat insa si o greva locala a transportatorilor nepalezi, asa ca cei 17 km care ne desparteau de granita cu India am fost nevoiti sa-i parcurgem cu 2 ricse. Pana si un reporter local ne-a oprit in drumul catre ricse ca sa ne faca poze (probabil am aparut pe undeva pe acolo cu titlul "turisti rataciti in greva transportatorilor" - eram singurele fete palide din zona, n-am mai vazut alti straini).
Drumul pana la granita (Kakavittar) a fost pitoresc, ca o plimbare cu bicicleta undeva la tara, doar ca scaunul meu era alunecacios - nu puteai sa stai 2 m in aceeasi pozitie. Au dat baietii ca la maraton cu noi, Razvan mai coborand din cand in cand sa-l ajute pe biciclistul lui pe niste pante mai dificile. Si eu m-am mai dat jos, dar nu peste tot - aveam de tinut 2 rucsaci, iar tipul a facut semn ca nu e nevoie.
La un moment dat mi-a trecut prin cap ideea sa-i dau trekkerii mei obositi Quechua biciclistului meu, care pedala de zor in niste slapi de cauciuc. Am stat sa calculez, iar pana la finalul calatoriei nu cred ca mai am nevoie de ei - oricum i-am tocit 2 ani pe drumurile patriei si au fost adusi la sacrificiu, in caz ca cedeaza adidashii explodatzi (vorba lui Noemi). N-au cedat Asoloii pana acum si nici nu cred ca o s-o faca, asa ca i-am dat, omul a fost multumit, iar eu am mai scapat de niste bagaje in plus.
Ajunsi la granita, formalitatile nu au fost prea complicate, doar noi eram cu pasapoarte pe acolo (nepalezii si indienii pot trece granita linistiti), dar forfota si zumzaiala era destula. Oferte cacalau pentru transport cu jeepul/ricsa pana in Siliguri, dar noi aveam de gand sa luam un autocar de dupa granita indiana - scria in Lonely Planet ca era vreo 15 rupii indiene in 2005 (tot atat si in 2012). Ei ne cereau vreo 1.000 de rupii la prima strigare pentru drumul cu jeepul.
Am parcurs podul dintre Nepal si India (vreun kilometru intre cele doua puncte de control), iar sub el am observat ca in "no man's land" se practicau activitati agricole de zor - plantatii de orez si alte plante iubitoare de apa. Nicio bucata de pamant cultivabila nu e lasata de izbeliste aici.
Ne-a cam rupt spatele aceasta traversare si ne-am dat seama ca rucsacii nostri s-au cam ingreunat fata de Varanasi, asa ca am facut si vreo doua pauze pe el pentru a admira peisajul. Aici era mai curatel aerul - se vedea cerul, dar pe jos aceleasi gunoaie.
Nici la indieni nu am mai intalnit pe nimeni la biroul de imigrari, semn ca eram cam singurii straini pe acolo. Dupa ce am trecut de formalitati, am mers catre statia de autobuz, unde am negociat din nou biletul (initial ne-au spus 70 toti 3) la 45 de rupii in total si ne-am urcat. Era aproape gol, asa ca ne-am instalat confortabil pe niste locuri in fata. Drumul, desi nu are decat vreo 40 km, se parcurge in vreo ora si-un sfert, timp in care autobuzul s-a umplut pana la refuz. Bancheta de 2 persoane a lor e cam cat un om jumate de-al nostru, asa ca daca ai peste 100 slabe sanse...
In autobuz am discutat cu un nene din Siliguri care ne-a indicat unde sa ne dam jos pentru a lua autoricsa comuna catre NJP - statia de tren de unde trebuia sa plecam spre Calcuta. In autorisca asta comuna incap vreo 8 oameni (tot din genul celor pentru bancheta de autobuz), doar ca mai ai si un spatiu langa sofer pentru cateva bagaje. Ne-am inghesuit noi cum am putut, Roxana in bratele lui Razvan iar eu pe jumatate de buca, iar intr-un final am ajuns la gara. In ricsa le-a aruncat o femeie niste priviri iscoditoare Roxanei si lui Razvan probabil indicandu-i fiicei sale ca europenii astia sunt niste depravati de se tin in brate in public.
Din pacate, la gara nu exista nici exchangeuri si nici ATM functional (din doua posibile, niciunul nu avea bani), asa ca pentru a ne putea lua bilete a fost nevoie sa ne intoarcem in oras si sa gasim ceva. Nici cu intorsul in oras n-a fost chiar atat de usor, abia la al 3-lea bancomat reusind Roxana sa scoata rupiile necesare. Precedentele bancomate fie nu mergeau, fie nu mai aveau bani, fie aveau propria lor filosofie si nu voiau sa impartaseasca viziunea cardului romanesc.
Ne-am intors la gara si ne-am pus la coada pentru a lua bilete la unul din cele 3 trenuri de noapte - de la 20, 20.30 si 21, care mergeau spre Calcuta. Ajunsi in fata ghiseului am dat de o doamna foarte scortoasa cu care ne-am inteles mai greu decat de obicei, iar problema principala era ca nu mai existau locuri. De nici unele - nici pentru straini, nici din alea cu cota sporita (Thatkall). Am luat pana la urma ceva pe o lista de asteptare la 3AC, o clasa mai sus decat dormitoarele cu care eram obisnuiti. Eram numerele 19, 20, 21. Teoretic, daca nu ai loc, nu urci in tren sau te urci pe barba ta, vorbind in prealabil cu travel ticket controlleru (nashu lor). Pana la ora trenului am facut mai multe scenarii in care dormeam in gara si luam ceva a doua zi, urcam in tren fie ce-o fi (platisem biletele), sau ne luam bilete la general class - stat jos toata noaptea si prins loc la fel ca-n personalele noastre - am aflat ca se poate si asta de la un profesor de hindi prietenos intalnit pe peron. Cand trenul a garat, eram pe pozitiile 13,14,15, s-au retras cativa dinaintea noastra, dar tot nu era destul. Da-i si cauta nashu pe tot peronu', fuga-n sus, fuga-n jos... Pana la urma am dat de unul, dar am realizat abia mai apoi ca nu era de la noi, ci din prima parte a trenului. L-am intrebat daca putem urca chiar si asa (sa dormim pe bagaje) si mi-a spus "sure, no problem". Atat am asteptat. Fuga la Razvan si Roxana, le-am transmis ordinu' de atac si ne-am postat cu rucsacii in vagonul nostru, la capatul cu spalatorul si cele 2 toalete turcesti. Mirosea putin, dar cum nasurile noastre sunt mai mereu infundate am avut si un aliat de nadejde impotriva acestui dusman invizibil.
Am mai vazut un nash (tip la camasa si sacou, cu un clipboard in mana) si am sarit cu intrebare si la el. Astalalt mi-a spus ca nu mai e niciun loc si sa ne ducem la General Class daca e sa ne urcam. Am zis bine, m-am intors la ai mei si le-am spus ce si cum. Am decis sa ramanem pe pozitii (ocupand abuziv o usa de coborare) in asteptarea verificarii din tren. Trecea lumea pe langa noi, se uita, unii ne mai intrebau care-i treaba cu noi, le explicam fiecaruia ce si cum - cam asa a trecut vreo ora, pana a venit nashu din nou. I-am explicat ca daca exista vreo posibilitate noi ne ducem oriunde, platim si in plus daca e la o clasa superioara, etc. M-a trimis sa vad la Sleeper daca mai sunt locuri - acolo era nashu' pe care l-am intalnit prima data. Nici asta nu avea locuri, trenul era full, asa ca m-am intors cu trista veste ca fie dormim pe rucsaci, fie mergem la General Class, unde nici acolo nu era sigur ca vom sta in fund. Am decis sa ramanem pe pozitii si sa vedem ce facem. Pana la urma, un indian marinimos, foarte-foarte de treaba, ne-a ajutat cum a putut si el. Era cu fii-su si cu nevasta-sa si aveau 3 paturi la 3AC. A zis ca poate sa doarma el cu ala micu' si sa ne dea noua un pat. Mana cereasca pentru noi, dar mai ales pentru Roxana, care a reusit sa stea intinsa toata noaptea. A spus ca am putea si noi sa-i dam o shpaga mica baiatului cu cearsafurile sa ne deschida o usa unde mai era un pat (in dreptul locului unde stateam noi, in perete), dar pana la urma n-am mai facut-o. Ca baietii, ne-am inghesuit cum am putut peste rucsaci, burdusiti cu cagule, caciuli si tot tacamu', pregatiti pentru o noapte de neuitat. Din fericire, am reusit si sa adorm (a prins bine antrenamentu' din tara cu priciurile de la cabane si cu podeaua de acasa), rucsacu' fiind chiar comod cu toate tzoalele alea in el. Frig n-a fost, ca am mers tot spre sud... Poate putina racoare, da' la cum ne-am calit saptamanile astea a fost floare la ureche.
Ne-am trezit de dimineata intregi, cu toata bagejele, fara dureri de cap, dar si cu o intarziere a trenului de vreo 2 ore... Nu-i nimic pe langa precedenta intarziere de tren, asa ca am zis ca treaca-mearga. Calcuta se prezinta cam la fel de poluata, cu smogul de rigoare, dar parca strazile prin zona centrala sunt putin mai occidentale (nu fara gunoaie...). Mai tarziu incerc si postul cu prima zi in Calcuta, poate reusesc de data asta. Oricum, sunt foarte multe de povestit...
La recitire !
No comments:
Post a Comment