Why do I do this ?

Every new discovery represents a starting point for me. They give me new perspectives and I feel different about my surroundings and the people I meet. The present and all its mysteries is the most important time for me; the only time I can actually feel, change and capture.

Saturday, December 31, 2011

Anul nou nepalez

Dupa experienta "everestica", revenirea la hostel nu m-a indemnat prea mult la somn (desi eram obosit, asta era clar), asa ca am petrecut vreo 2 ore luptandu-ma cu pozele si cu netul care nu merge la fel de bine ca acasa... Mic-dejunul l-am luat dublu (2 portii) tot la "Big Belly", iar chelnerul a fost dragut si mi-a adus in loc de 2 cesti cu ceai nepalez un ceainic mic la acelasi pret (echivalentul a vreo 3-4 cesti...).
M-am mai plimbat putin pe stradute sa vad ce se mai intampla prin cartier, am ajuns din nou "acasa", am reusit sa fac primul dus complet dupa vreo 2 zile de spalat pe bucati cu apa rece (greu de prins apa calda care e cu program), iar apoi am mers la pranz cu Roxana si Razvan, dar cum eram satul de la mic-dejun am luat doar o portie de "papanasi". Fara niciun dubiu, sunt desertul meu preferat din bucataria nepaleza (saraca in dulciuri fata de a noastra, dar mult peste cea indiana).
Dupa masa am decis sa ne mai plimbam putin pe stradute, n-aveam chef sa mergem pentru 2 ore de soare pana la templul maimutelor de pe deal, asa ca am luat-o la pas. Dupa vreo 10-15 minute m-a lovit somnul, asa ca i-am lasat mai departe pe Roxana si Razvan sa cutreiere magazinele, iar eu m-am retras la incarcat acumulatorii, altfel nu prindeam nici macar ora 00 in Nepal (care e cu 3,45 h inainte fata de ora Romaniei).
Spre seara am coborat putin sa verific ce se intampla prin tara, cum se pregateste lumea de petrecere, iar in receptia hotelului m-am intalnit cu 2 sarbi, tata si fiu, care erau cu o sticla de sampanie si m-au invitat sa ciocnesc impreuna cu ei. Cum sa nu, mai ales ca sunt popor vecin si prieten, asa ca am stat cu ei vreo 30 de minute si am discutat despre una-alta, despre fotbal, despre razboiul din fosta Iugoslavie si despre faptul ca saracesc si ei pe zi ce trece.
Seara am decis sa petrecem cu o masa festiva la restaurantul "de fite" din coltul strazii - zic de fite pentru ca e foarte bine aranjat, iti gateste in aceeasi incapere, iar preturile sunt pe masura + 10% la nota de plata. In orice caz, o masa cu friptura de capra, cartofi prajiti, salata asortata (multe legume, nu doar rosii, castravezi si varza), prajitura si un pahar cu bere a costat vreo 4,5 euro... Am baut Everest, o bere locala de-a lor care-mi aducea aminte de gustul berii Gambrinus la sticla de 1 l de prin anii '90.

Pe strazi era o harmalaie cum n-am mai vazut la ora aia in Kathmandu, cu lumina din belsug (se pare ca guvernul a decis sa faca o concesie de revelion) si cu foarte multa lume. Politisti gramada, motociclete si masini, chiar si cateva magazine deschise. La ei nu se sarbatoreste ca la noi, cu concerte in aer liber, petreceri cu dans sau alte distractii nocturne. Maxim stau pe strada, se plimba de colo-colo si se imbata. Bine, nici nu e greu sa te imbeti la ei din 2 beri, pentru ca o sticla de bere are 650 ml, iar la cat costa una nu cred ca sunt obisnuiti cu asa ceva. Scandaluri, insa, n-ai sa vezi, sunt foarte pasnici. Te mai bat la cap baietii care te intreaba pe strada daca nu vrei hasis sau marijuana, dar deja ne-am obisnuit cu ei si-i expediem cum ii vedem ca se apropie mai discret.

Am ajuns pana la urma in barul "977", unde am mai intalnit niste caucazieni si am decis sa ramanem pentru a ciocni o bere la miezul noptii. Era si o trupa de coveruri acolo care mai zdranganea (binisor), asa ca atmosfera era. Din pacate, astia nu stiu sa numere de la 10 in jos, asa ca miezul noptii a fost cand am decis noi sa fie, ne-am felicitat intre noi, romanii, dupa care ne-am mai luat la imbratisari si cu cativa localnici. In afara de Happy New Year nu prea ziceau nimic notabil, era ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic, pe cand noi ne gandeam ca deja trebuie sa scriem prin formulare 2012, nu 2011...
L-am prins la un moment dat si pe patronul localului si am facut o poza cu el, dar n-am mai stat mult si ne-am dus la o plimbare pe stradute.

Animatia era in toi, cu politia luand cu lejeritate cheile din contactul motocicletelor oprite in trafic. Pur si simplu ii trageau pe stanga, dupa care le luau cheia fara discutii. N-am inteles de ce - initial credeam ca din cauza ca n-are si pasagerul casca, dar cred ca era ceva mai complex totusi.
Dupa plimbare ne-am intors la hostel, unde i-am sorcovit pe cei pe care i-am prins pe net, am mai schimbat cateva vorbe cu oamenii din receptie, iar apoi ne-am retras in camere. Eu aveam chef de cantat la chitara, asa ca am profitat de faptul ca nu era nimeni si am zdranganit vreo jumatate de ora pana au venit japonezii (ei sunt vecinii de camera), dar am continuat si dupa aceea. A venit si englezoaica (proprietara chitarei) si am mai cantat vreo ora, dupa care ne-am bagat si noi la somn - japonezii sforaiau de mult.
A fost un revelion asiatic interesant, chiar linistit din punctul meu de vedere, fara "corvoadele" meselor incarcate de acasa cu cate 5 feluri de mancare si a statului pana la ora 6 dimineata.
Mai trebuie sa experimentezi din cand in cand ca sa-ti dai seama de anumite lucruri si sa poti compara cu ce stii tu, asa ca aceasta aventura si-a avut farmecul ei.
Bine ne-am regasit in ultimul an mayash !

La trecutu-ţi mare, mare viitor !


Nu cred c-am reusit sa inchid un ochi in asa fel incat sa zic ca am dormit, dar ce mai conteaza... Parca altfel iti functioneaza organismul cand stii ca trebuie sa te trezesti dimineata devreme pentru ceva ce poate nu vei mai experimenta niciodata. Cand am ajuns aseara in dormitor lumina era deja stinsa si incepusera vreo doua concerte pentru bas si bariton (de la doi colegi noi si momentan invizibili...). Am incercat sa fosnesc cat mai putin si sa pun capul jos cat mai repede, m-am bagat in sacul de dormit si m-am invelit cu patura, dar somnul nu parea ca vrea sa-si faca loc in orele ramase pana la trezire. Am pus doua mobile sa sune (in caz de calamitate extrema), cu cate 3 alarme fiecare, la interval de cate 5 minute. Cat "noroc" sa ai sa n-auzi nimic ? Si chiar daca n-auzi tu, macar aud colegii de camera si-ti arunca vreun bocanc sa te ajute cu trezitul...
Cand a macanit primul mobil n-a durat mai mult de o secunda sa realizez ca trebuie sa sar in picioare, deci cred ca eram intr-o veghe constienta, cu ochii inchisi. M-am strecurat cat am putut de discret in trekkeri, dupa care am coborat din hostel si am luat-o pe straduta noastra intunecata (care seamana cu cele dintre caminele din Grozavesti/Regie) pana in "strada principala". Pustiu, intuneric si doar doua masini (niciun taxi). Da-i talpa pana la bulevard, stiam ca acolo n-am cum sa nu gasesc ceva. N-am ajuns in bulevard, ca am si dat de un baiat care mi-a facut cu farurile pe masura ce ma apropiam de el. L-am intrebat cat face pana la aeroport.
1000 spune el, 200 spun eu. 700 el - 200 eu. 400 el - 200 eu si dau sa-i inchid usa. Pe ultima fractiune de secunda apuca sa-mi strige 250, dar am inchis si am facut cativa pasi. N-a mai strigat nimic, dar m-am uitat in lungul strazii si am vazut ca mai aveam de mers vreo 200 m pana la urmatorul grup de masini. M-am intors pe calcaie si am urcat in masina - 250 pana la poarta pentru cursele interne.
Am ajuns relativ repede (oricum nu era mai nimeni pe strazi), dar la aeroport si mai pustiu... Eu si un englez care astepta la usa cu 2 caini pe post de parteneri de inghet. Am intrat in vorba cu el si m-a lamurit ca se duce la o tura lejera de trekking (avea un rucsac maricel in carca) pe undeva prin Lukala parca. Mi-a spus ca nu merge la cort, ci din guesthouse in guesthouse, ca cica ar fi multe pe traseul lui. Nu avea de gand sa mearga mai sus, ci doar pana la base-camp Everest. Destul as spune eu...
Am mai discutat ca sa ne treaca timpul despre vreme, despre India, despre Kathmandu si uite asa a trecut vreo jumatate de ora. Intr-un sfarsit, dupa ce ne-am strans vreo 20 de zgribuliti la usa aeroportului, soldatii au binevoit sa ne deschida si sa ne pofteasca inauntru, dar pe rand (cate 3). Controlul la bagaje e relativ sumar, cel corporal la fel, dar oricum nu prea ai ce deturna prin partile astea ale lumii... Check-in-ul scoate la iveala inca o taxa de care nu stiam - 200 rupii taxa de aeroport. Asta se adauga celor 125 de dolari cat a fost biletul prin agentie. Am vazut la fata locului (in aeroport) ca exista agentie de bilete pentru respectiva companie, asa ca daca mai vrea cineva sa faca zborul asta merita intrebat si aici cat costa. Pe mine cred ca m-a usurat tipu' cu rezervarea de vreo 20-30 de dolari, iar aici 30 de dolari te tin o saptamana la hostel cu mancare cu tot. In fine, a fost oricum mai ieftin decat la celelalte companii gasite pe net, unde preturile incep de pe la 150 de dolari pentru straini... Sa fie primiti zic eu.
Avionul are, desigur, intarziere. Nimeni nu se grabeste prin partile astea in mod normal (ci doar haotic), asa ca decolarea are loc pe la ora 7.00 cu mine incercand sa-mi montez teleobiectivul pe D5000... Pe D80-u imprumutat de la Marin am 18-55u pentru peisaje. A fost o idee foarte buna sa le car pe amandoua cu mine. Aratam ca la nunta, da' macar am fost eficient si am tras destule cadre.


Zborul e foarte lejer, iar odata ce ajungi la acelasi nivel cu varfurile incepi sa vezi lumea altfel. De jos unele varfuri pareau mai inalte decat altele, dar de aici de sus vezi clar cum se niveleaza toate la scara. Nici n-am timp sa respir in timp ce schimb aparatele si setarile, iar dupa ce ne-am stabilizat pe linia de plutire pasagerii sunt poftiti pe rand in cabina pilotului sa vada prin "parbriz" minunatia. Norocul meu e ca sunt pe randul 9 din 10, asa ca am ajuns printre ultimii in cabina pilotului (mai aproape de Everest decat daca eram in primele randuri). E usor sa bagi capul in cabina, dar de iesit putin mai greu. Am dat cu spatele in orb, m-am mai agatat eu de niste chestii pe parcurs, dar n-am tras de nicio mansa.







Pe drumul de intoarcere am prins si cateva turbulente, dar cred ca doar pilotului i-a pasat, toata lumea fiind cu ochii pe geam.
In principiu zborul dureaza vreo ora, dar mie mi s-a parut ca au fost vreo 45 de minute cu totul. Aterizarea a fost relativ lejera, sunetul rotilor cand am atins pista semanand cu cel de la un derapaj controlat. Parca s-a si miscat putin din coada, dar asta e un avion mic (25 de locuri) si n-aveam unde sa ne ducem (prea mult). Daca eram cu unul mai maricel cred ca emotiile erau mai mari - am inteles ca nu oricine aterizeaza pe aeroportul din Kathmandu...
Am fost scosi din incinta aeroportului cu un autocar micut, am luat un taxi pe care l-am negociat la 200 (dar pretul de pornire a fost mai decent de data asta - 500) si am ajuns inapoi la hostel. Fu scurt, dar intens... abia dupa ce ma uit la poze imi dau si eu seama ce s-a intamplat.
Daca stau bine sa ma gandesc, cam la fel a fost si anul 2011 pentru mine... Am "simtit enorm si am vazut monstruos",  am trait intens niste momente pe care nu le voi uita niciodata (Doamne fereste-ma de Alzheimer), am cunoscut niste oameni extraordinari, am construit si am distrus, m-am bucurat si am regretat, m-am schimbat, m-am cautat si sper ca sunt pe drumul cel bun la partea cu regasirea. Nimic nu se intampla fara un motiv si niciodata sa nu spui "niciodata", asta mi-e cat se poate de clar...
Sa ne vedem cu bine in 2012 ! Nu cred ca mai apuc sa postez ceva astazi, asa ca va imbratisez pe toti si va multumesc ca mi-ati fost alaturi atat fizic cat si in ganduri. Sper ca v-am facut sa zambiti si sa va simtiti bine catusi de putin cat v-am fost prin preajma, iar celor carora le-am gresit in vreun fel imi cer iertare - n-am facut-o cu rautate, ci doar din cauza unor toane inevitabile. V-am pupat !

My way, not the highway...
PS: the end is not near at all... ;)

Friday, December 30, 2011

La scos capul in lume...

Mai hotarati ca niciodata, ne-am trezit la ora 8 (pe la 8.30 cred ca eram si lucid) ca sa prindem cat mai multa lumina naturala si s-avem timp de o plimbare in afara localitatii. Cheltuim prea mult daca stam in oras, asta e clar... Ideea e sa mai putem urca si in avionu' Calcuta - Delhi, pentru care avem niste limite la bagaje (20 kg la cala, 7 in ala de mana + geanta de notebook in cazul meu). Pozele nu ocupa decat spatiu' pe harduri, asa ca din astea trebuie sa facem cat cuprinde, iar amintirile frumoase sunt si mai "compactabile".
Am luat micul-dejun foarte devreme fata de cum eram obisnuiti, pe la 8.45-9, dupa care am sarit intr-un taxi (pe care l-au negociat Razvan si Roxana de la 4.000 la 2.000 de rupii ) pentru tura Nagarkote - Bhaktapur, vreo 6 ore in total...
Kathmandu e un oras mai aerisit si mai organizat decat India dpdv al traficului, am mai spus asta si simt ca trebuie sa ma repet. Au si ei bizonii lor in trafic plus unele influente indiene, dar intr-o cantitate decenta... Am iesit catre est si am mers vreo cativa kilometri pe ceva ce se poate numi autostrada la ei, dupa care am iesit pe niste drumuri comunale din alea cum le plac lor, de doua masini care trec razant una pe langa cealalta. Tot la capitolul "comunal" era si asfaltul, care uneori lipsea cu desavarsire si ridica astfel categoria drumului pe scara ierarhica la rangul de forestier-extrem. Masinutele lor, insa, sunt facute sa dureze, asa ca fie groapa cat de grea, tot o trece o Mahindra...
Apoi a urmat urcarea pe niste dealuri serpentioase de pe care am reusit sa vedem cat de poluata e capitala. Nu stiu cum se face, dar din Thamel nu se vede asa. Cum iesi putin si te indepartezi, parca revenim la smogul din India. Totusi, la nivelul solului nu e chiar atat de grav, asa ca ne mai complacem cu iluzia curateniei, dar pacat de poze (si de plamanii nostri)...


Am ajuns apoi la Nagarkote, un satuc la vreo 25 km de Kathmandu la capatul caruia se gaseste un punct de belvedere a celei mai importante parti din lantul himalayan - acoperisul lumii. Primul varf impresionant de care ne lovim pe drum e Annapurna (dupa cum ne-a lamurit driverul) - 8.091 m. Restul lantului se ascunde inca dupa niste dealuri, dar urcam, nu zabovim prea mult cu pozele pe traseu.


Trecem de ultima casa din sat, de o tabara de pregatire a armatei nepaleze, dupa care sus, in varful dealului, gasim o parcare de vreo 150 mp si niste scari care te duc in padure. La capatul scarilor se afla un releu de observatie, unde m-am cocotat, desigur, ca sa mai inlatur din obstructiile vizuale existente intitulate popular copaci.
Cu mine mai erau sus niste indieni/indience, iar unii dintre ei m-au rugat sa le arat prin teleobiectiv cum se vad muntii. Le-a placut daca e sa ma iau dupa "uau"-rile din spatele aparatului. Mergea montat si un binoclu' din ala ca pe Turnu' Eiffel daca erau nepalezii intreprinzatori, singura problema e nu prea au monede valoroase. Au doar de 1 si 2 rupii (am primit de la banca, pe strada n-ai sa vezi), iar mai scump cred ca e materialul din care sunt facute decat valoarea lor efectiva. Cred ca exista vreo reglementare a unui organism financiar international ca sa aiba asa ceva si le-or fi facut in consecinta. In fine, ideea e ca ar trebui sa scoata baietii cu sacii in fiecare zi din acel binoclu', lucru pe care nu-l vad intamplandu-se, desi sunt priceputi la carat pe munte...
Din pacate, poluarea atmosferica si lipsa unui instrument de prelucrare grafica adecvat imi cam stirbeste din calitatea imaginilor, dar sper  ca voi rectifica asta cand ajung la Bucuresti. Pana atunci, ne multumim cu ce avem la purtator.




In cea de-a doua si in ultima poza se poate observa Everestu' in departare... E varful mic din centru-stanga (asa l-am identificat de pe harta din brosura). Se poate observa si in penultima poza, la urechea mea stanga (dar numai cu ajutorul unei lupe si a unei imaginatii de-a dreptul extraordinare). Restul varfurilor nu mai am rabdare acum sa le prelucrez, dar o sa le vedeti si pe acelea la un moment dat...
Dupa ce ne-am invartit prin zona aceea vreo 20 de minute, am luat-o la vale catre Bhaktapur, un vechi oras nepalez foarte dragut si foarte bine pastrat. Pe alocuri imi aducea aminte de stradutele din Sighisoara, dar cablurile electrice si reflectoarele mai rapeau din farmecul acelor locuri. Ca si Sighisoara, e ultra-turistic, cu taxa de intrare deloc neglijabila - vreo 10 euro, o gramada de magazinase cu suveniruri si hoteluri/hosteluri, restaurante (cu preturi pe masura). Ne-am invartit pe acolo vreo 2 ore, am scapat cu greu de nenumaratii oameni care se ofereau sa ne ghideze si am tras niste cadre dragute. A fost chiar interesant. In aceste locuri se simtea mai mult influenta asiatica cu arhitectura si templele specifice acestei zone.



Dupa plimbare, inapoi in Kathmandu, masa, somn (Razvan si Roxana), iar eu mi-am ridicat biletul pentru maine dimineata. Am zis ca vreau s-ajung pe streasina "acoperisului"... Om vedea cum e - am inteles ca spectaculos. Sper sa am vizibilitate (de-aia si decoleaza la 6.30, asa ca dupa ce postez asta ma bag in pat).
Seara mi-a fost dor de mancarea picanta indiana, drept urmare am luat ceva ca sa scot flacari pe nas, dar parca acum m-am mai obisnuit cu ea si o consider ca pe un panaceu al sinusurilor... Eh, maine revin la lucruri "continentale".
Tineti-mi pumnii sa ma pot trezi maine dimineata (sau sa reusesc sa dorm in seara asta).

Thursday, December 29, 2011

Ca un copilas ajuns la cofetarie...

Da... Recunosc cu mana pe inima ca uneori nu ma pot abtine cand vine vorba de cumparaturi, iar Kathmandu  e cel mai prietenos oras din Asia de pana acum din acest punct de vedere.
Cum am zis si ieri, culorile si modelele de aici te trag de retina de-a dreptul, iar preturile sunt atata de tentane incat parca nu-ti vine sa crezi uneori. Sunt multe chestii contrafacute si de calitate inferioara, dar de la departare zici ca sunt "the real deal". De exemplu, o gramada de echipament de munte (doar suntem in Himalaya), dar cea mai mare parte (vreo 90%) e Made in Romania via China. Sunt foarte multe chestii Mammut Made in Romania, Raichle samd, la niste preturi de zici ca s-a intors lumea cu susu-n jos. Geaca Mammut care la noi e 1000 RON aici o gasesti cu vreo 130... ca sa dau un exemplu. Dar trebuie sa fii atent la cusaturi, la material, la fermoare. Daca stii cum ar trebui sa mearga, realizezi repede ca acea "frumusete" nu-i facuta sa dureze. Cel mai bine te feresti de ele... Le identifici usor - sunt cele care n-au pret si la care se negociaza cu vanzatorul. Cele cu pret sunt, cum zic vanzatorii, chestii "originale". Nu pot sa zic sigur ca sunt, dar se observa totusi o diferenta de calitate fata de shtifturile celelalte.
Dupa cum cred ca v-ati dat seama, azi a fost ziua a doua de shopping... Era vorba ca mai bifam si niste temple, dar am inceput dimineata in forta cu un magazin de echipament montan si am tinut-o asa pana la amiaza. Mi-am luat vreo 2 chestii (nici nu mai are rost sa spun ca la noi le gasesti cu vreo 500 RON estimez eu, iar aici le iei cu 160), dar cred ca si asa mi-am luat o bucatica de teapa - puteam sa gasesc mai ieftin aceleasi produse. Treaba e ca am fost la un magazin recomandat de patronul nostru de la hotel. In prealabil a vorbit prietenul nostru indian cu el sa ne duca undeva si sa vorbeasca pentru noi. Cica daca te duci cu un localnic care sa vorbeasca cu vanzatorul vei obtine un pret mai aproape de adevar - asa e in India si Nepal. Nu stiu ce sa zic... Mie mi s-a parut pana la urma ca erau mana-n mana, dar poate or mai fi si alte cazuri fericite.
In fine, ideea e ca daca vrei sa te imbraci de munte din cap pana-n picioare (fara bocanci) poti sa stralucesti frumos cu vreo 200 de dolari(ciorapi,pantaloni de polar,suprapantaloni,geaca+windstopper,manusi cu submanusi, cagula, tricou si sac de -15 grade)... La noi numai geaca te duce pe la banii astia intr-un magazin de specialitate. Nu stiu ce sa spun de sac - pana nu-l testezi, nu vezi, dar daca tine la un 0 grade e bun...
In fine, sa speram ca totusi am avut noroc si ca o sa ne bucuram fiecare de ce-am gasit pe gusturile noastre.
La pranz am incercat din nou o mancare locala, dar cu mai putina sfaraiala decat aseara. A fost bun - deja parca incepem sa ne revenim la digestia normala. "Papanasii" de azi au fost parca si mai buni decat acum doua zile, asa ca daca mai mancam acolo sigur o sa-i mai incerc.
Dupa pranz am zis sa ne revenim totusi la programul nostru initial si sa vizitam macar templul maimutelor, care e relativ aproape - cativa kilometri. Pe drumul catre hotel, insa, am descoperit un alt magazin de saluri unde ne-am abatut fara vreo intentie serioasa (eu si Razvan, ca Roxana era prin alte magazine).
Am zis ca gata, incetam cu prostiile si ne apucam de negocieri. Stiam cat eram dispus sa dau maxim - cat mi-au spus si localnicii ca ar trebui sa coste -, asa ca am intrat, am vazut ca ar avea ceva ce sa-mi placa si l-am intrebat de pret. Mi-a spus ca-mi face o oferta buna (I make you a good offer), iar eu i-am spus ca nu ma intereseaza sa fie buna, ci incredibila - n-aveam de gand sa pierd timpul.
Am plecat de la 1200 de rupii/bucata, iar eu i-am spus din start sa nu-mi dea pretul pentru o bucata, ci pentru 10... Omului deja i s-au aprins ochii si se pregatea de treaba. Mi-a lasat la un 700 "de obraz"... I-am spus ca glumeste si ca ii dau 220.
"Nu se poate" a spus el, iar eu i-am spus ca "ba da, stiu ca se poate". El nu si nu, ca e prea putin, ca nu-si scoate niciun ban, ca asa si pe dincolo, macar un 400... Am facut rapid un alt calcul si i-am spus ca mai mult de 240 nu-i dau. A contat faptul ca nu a dat inapoi. In momentul in care l-am vazut ca nu ma refuza pur si simplu am ramas la pretul asta. El a spus ca 270, iar eu i-am spus 240 si m-am ridicat sa plec. "No-no-no, where do you go my friend ?" La hotel sa-mi las lucrurile de munte si sa ma-ntorc cu CTCu (Roxana), dar sa ne-astepte ca venim...
Am venit cu Roxana, care a dat aviz favorabil, asa ca ne-am pus pe selectat saluri si asa s-a dus si templul maimutelor... Ce sa-i faci daca tot a trecut si lumina ? Am inceput sa batem din nou strazile Thamelului in cautarea unor alte chestii si a unei farmacii pentru Razvan, care se chinuie cu o raceala pacatoasa de vreo cateva zile.
Serios, plimbarea prin Kathmandu creeaza dependenta... De mai multe ori mi-a trecut prin minte ideea ca aici e un fel de Vama Veche(de acum vreo 5-6 ani). Iti face placere sa te clatesti vizual cu toate minunatiile de pe aici. Mi-am mai luat vreo 3 bluze, dar le-am prins la superoferta compensand astfel o parte din tzepusha de ieri. N-am reusit inca sa trec peste ideea ca nu ma pot desprinde de realitatea romaneasca si ma mai incurc printre ganduri...
Cina am luat-o la un restaurant foarte dragut, dosit undeva la parterul unei cladiri, la capatul unui coridor mai lung. Cand am ajuns noi era gol-golut, dar ne-am asezat totusi si le-am dat o sansa. Dupa ce am venit noi parca lumea a inceput sa curga, iar la final, cand am plecat, era aproape plin. Nu stim daca am fost noi de vina sau poate i-a atras ideea ca pentru a ajunge la baie trebuie sa treci prin bucatarie... Poate ca da, poate ca nu...
In fine, mancarea a fost foarte buna si nu am acuzat niciunul vreun efect advers.
Chelnerii au fost foarte draguti, iar cu unul dintre ei am reusit sa initiez si o mica discutie despre crichet (era India - Australia la TV), in care el mi-a explicat in mare niste reguli. Daca basebalul e complicat, crichetul nu se dezice nici el. Prea greu sa-l intelegi daca nu te pasioneaza cu adevarat... Ce m-a surprins placut, in schimb, a fost ca stia de nationala Romaniei de fotbal. L-a confundat pe Hagi cu un atacant, dar nu mai conteaza. Stia unde ne aflam pe harta si auzise de  nationala de fotbal, asa ca in ochii mei era deja peste majoritatea nepalezilor.
Dupa masa am mers la o patiserie despre care ne-au spus prietenii nostri chilieni in Varanasi ca seara, dupa 20, vand produsele cu discount de pana la 50%... Am intrat, am vazut ca mai erau cateva chestii, le-am luat si le-am mancat. Bune, n-am ce zice. Iar am regasit o chestie "de acasa" prin locurile astea. Incepem sa ne obisnuim cu viata din Kathmandu, dar trebuie sa si iesim din oras. Maine am zis ca gata.
Acum m-am mutat din nou in camera-dormitor (singleu' nu-si merita banii) unde am avut surpriza sa descopar o chitara intr-un colt. Se pare ca e a unei tipe care nu e in camera - asta mi-a spus o alta tipa, columbiana, care era totusi in camera. Cred ca e mai bine decat cu indienii sforaiciosi... sau nu ? Om trai si om vedea.

Wednesday, December 28, 2011

Kathmandu - culoare & relaxare

Da, am ajuns la Kathmandu... Parca a durat o eternitate, o povestire in povestire, dar pana la urma a fost placut, cu destule momente memorabile. Vezi mult mai multe din autocar decat din tren, unde geamurile lor sunt undeva jos, cu optiunea "jaluzele trase" pentru a mai opri din frigul care mai intra uneori pe la cheder.
La autocar ai aer conditionat de cantitatea de praf plutitoare, gaurile ocazionale facand doar interesant traseul curentilor de aer prin interiorul masinii, iar usa de urcare/coborare are un real aport dimineata la a mai racori putin atmosfera. Nu am putut sa nu ne minunam deseori de oamenii care stau in slapi (fara ciorapi) si n-au nicio treaba cu racoarea de afara. Asta inseamna adaptare la conditiile de mediu...
Revenind la Kathmandu, pentru ca despre drum am vorbit deja, orasul ne-a primit seara cu o deosebita discretie (a se citi "intuneric bezna"), iar dimineata cu un cer senin si-un soare care ne-a facut sa credem ca poluarea nu si-a facut inca simtita prezenta aici.
In timpul noptii am avut totusi parte si de un episod interesant pe care n-am apucat sa-l relatez mai devreme.
Initial, Razvan a rezervat o dubla si un single la hostelul nostru, dar la fata locului socoteala nu a mai fost aceeasi. In ton cu majoritatea plangerilor de pe hostelbookers.com, camerele rezervate nu erau disponibile, asa ca a trebuit sa ne adaptam, ei luand o tripla in regim de dubla, iar eu fiind nevoit (dar nicidecum deranjat de perspectiva) sa-mi petrec prima noapte in camera-dormitor cu 5 paturi cu mentiunea ca voi fi singur, iar din a doua seara se va elibera o single.
Zis si facut, am urcat pana la etajul 5, unde aveam si iesire pe terasa, mi-am ochit un pat in coltul din stanga sus al camerei si mi-am trantit pe el sacul de dormit (cu mine inauntru) in vederea unui somn binemeritat. Dusul l-am amanat pentru dimineata, curentul electric necesar incalzirii apei fiind disponibil doar pe timpul noptii. Ei incalzesc rezervoare mari situate pe terasele cladirilor(dupa ce in prealabil urca apa cu hidrofoarele), iar dimineata e cam singura perioada in care ai certitudinea ca poti face un dus cald. Daca nu, trebuie s-o iei sporadic, pentru ca alta metoda de incalzire a apei nu exista.
Mi-am inchis eu frumos usa cu "zavorelul" (o chichineatza ca la usa de la baie), am verificat gemurile ca sa nu am scapari de caldura si am incercat sa pun ochi pe ochi.
Nu prea mi-a iesit, pentru ca am avut proasta inspiratie ca in timp ce scriam postul precedent sa ma infrupt cu pofta dintr-un Toblerone negru. M-am intors de pe-o parte pe alta pana pe la 3, cand am auzit pe scari vorbe si pasi care se tot apropiau... Intr-un final, a venit si certitudinea ca voi avea si colegi de camera in noaptea asta. 3 indieni din Calcuta care treceau prin oras(n-am stat sa vorbesc cu ei prea mult), dintre care unul sforaicios... N-au facut prea mult zgomot cu pregatirile, in 10 minute fiind toti sub plapumi, dar la nici 2 minute de la stingere a inceput concertul pentru broscutza si orchestra. Din fericire, nu ma deranjeaza chiar atat de mult treaba asta si pot dormi chiar daca sforaie cineva langa mine (numai sa nu se zguduie peretii), dar cum ciocolata inca nu-si pierduse efectul a trebuit sa ma mai delectez vreo 15 minute...
De dimineata am fost matinal, poate prea matinal... La 9.15 aveam deja dusul facut desi ora de intalnire era 10 in receptie. Drept urmare, am coborat si am mai citit presa romaneasca online ca sa treaca timpul.
Pe la un 12.30 am reusit sa poposim pe terasa restaurantului "Big Belly"(ne-am mai fasticit prin niste magazine), unde am mancat (Roxana dixit) "cel mai bun mic dejun de cand am ajuns in Asia". Adevarul e ca omleta combinata cu un fel de cartofi taranesti, ceai tibetan (cu lapte de iac) si paine prajita cu miere a fost o adevarata placere.
Toaleta terasei a fost o experienta interesanta, cu 2 lumanari pe rezervorul de la WC (oamenii s-au orientat daca n-au curent in timpul zilei) si un miros puternic de naftalina (aveau vreo doi pumni de boabe intr-o farfurioara), iar capcana cu pragul de sus a functionat si de data asta in cazul meu...
Dupa aceea am dat fuga la centrul de informare turistica sa vedem ce ne sfatuiesc si ei la fata locului, plus niste cumparaturi la tarabele si magazinele de pe strada.
Trotuarele de aici nu sunt pline de gunoaie, iar pe marginea lor chiar exista un canal de scurgere (curatat si el). E un salt destul de mare de la deranjul cartierelor indiene de pana acum, iar intoarcerea la o oarecare situatie familiara noua ne mai ia parca din stresul de a nu calca in ceva (fie el de provenienta menajera, umana - indienii sunt pasionati de scuipat tutun pe strada - sau bovina) transformand astfel plimbarea pe strazile cartierului Thamel intr-un lucru mult mai placut.

Culorile de pe stradute iti starnesc un zambet de la o ureche la cealalta, majoritatea hainelor, a gentilor, a caciulilor si a salurilor expuse spre vanzare atragandu-ti ochii instant intr-un "vals din ce in ce mai tare". Seamana pe alocuri cu unele tarabe din Vama, doar ca aici nu prea intalnesti lemnul ca material de constructie al cosmeliilor.
Te poti plimba la nesfarsit si intra din magazin in magazin, n-are cum sa nu-ti placa, iar distantele sunt foarte scurte in aceasta zona pentru turisti. Merita sa-ti sacrifici o zi pentru cumparaturi, dar treaba cu negociatul nu trebuie s-o uiti niciodata. Am cumparat chestii plecand de la 750 de rupii ajungand pana la urma la 250, dar ne-am mai si inselat la altele dupa ce am comparat mai apoi in alta parte. Mi-e greu sa ma adaptez, pentru ca aici viata are alt cost, iar eu ma gandesc in primul rand daca-mi convine pretul. Prietenul meu indian mi-a sugerat cum sa negociez in India(cu aplicabilitate si in Nepal)... Daca mi se cere 1500, spun ca dau 500, dupa care mai discutam (cam asta e dimensiunea problemei). Ei te vad ca turist si iti ofera de cel putin 3 ori valoarea efectiva a produsului, conteaza ca tu sa stii cat de mult iti doresti ceva si cat de mult esti dispus sa stai sa negociezi. Foarte probabil voi mai reveni la acest subiect, pentru ca e bine de stiut, dar deocamdata parca m-am intins destul.
Ce-am gasit interesant prin oras a fost un restaurant rotitor, unde am si luat pranzul - am zis ca asa ceva merita cateva zeci de rupii in plus la nota.

Podeaua restaurantului (care se afla pe terasa unui mall mai inalt, dar nu cel mai inalt) se rotea impreuna cu toate lucrurile de pe ea oferind astfel clientilor o panorama draguta asupra catorva piscuri din apropiere si a teraselor cladirilor din Kathmandu. O rotatie completa dureaza vreo 45 de minute, deci nu era deranjant de repede.




Seara am mai dat o raita prin niste magazine pe drumul catre hostelul nostru, dar mai repejor ca nu prea aveam lumina. Cina am luat-o la restaurantul International (pe langa noi), singurul deschis pe la 22, cand ne-am decis si noi. Celelalte au inchis mai repejor, iar strada "principala" era deja in bezna.
Mancarea a fost foarte buna, dar si preturile pe masura (in genul celor de la pranz). Totusi, m-am bucurat de un piure ca la mama acasa, o friptura de porc care inca mai bolborosea in farfurie cand mi-a adus-o ospatarul si o prajitura cu ciocolata gen pudding cu crema... Delicios.

Curentul a revenit abia la ora 00.30, drept urmare iar m-a prins ora 3.30 scriind. Gata, mai vedem si maine chestii noi.

Tuesday, December 27, 2011

Nu tu drumuri, nu tu reguli, nu tu nimic... dar Kathmandu :)

Dupa Craciunul petrecut "in house" si sfarsit seara cu traditionala masa constand in orez fiert si paine prajita,  ne-am luat la revedere de la prietenii nostri internationali si ne-am refugiat la somn in vederea drumului care incepea foarte devreme a doua zi si care avea sa tina aproximativ 36 de ore (cu pauza la granita).
La 7.30 am plecat de la hotel pentru a prinde autocarul de 8.30. Autoricsa cu care am plecat nu era doar mai naravasa decat precedentele, dar mai avea si marsarier. Recunosc ca ne-a surprins putin...
Pana la statia de autocar nu e mult de mers (maxim 15-20 de minute), dar ni s-a spus ca avem asigurat in pretul biletului (850 de rupii = 17 dolari) si mic-dejunul de la plecare + cazarea la granita. Mic-dejunul a fost aproape "invizibil-dejunul", el constand in 2 felii de paine cu o jumatate de omleta simpla si un ceai. Nu ma asteptam la mai mult si nici nu-mi doream mai mult date fiind antecedentele, dar am riscat si n-am avut nimic. Vorba lui Cristi, "ca sa te dregi, bagi o omleta" (orice-ar fi)...
Autocarul n-a fost unul de clasa a 3a, ci mai spre sfarsitul gimnaziului, asa, cu putin spatiu la picioare si un coridor pentru o persoana pana-n 100 kg. Pana-n 45 de locuri...
Bagajele, desigur, pe acoperis, acoperite cu o prelata in caz ca le ataca ciorile sau ceva (ploaie slabe sanse...). Praful oricum intra peste tot pe drumurile alea. Daca nu desfunzi zilnic fosele cu lopata risti sa respiri pe gura la un moment dat...
Majoritatea pasagerilor erau elevi sud-coreeni si japonezi veniti la o plimbare cu profesoru' de muzica prin India, dar mai erau si vreo cativa caucazieni in afara de noi. Cu unul dintre copilasii sud-coreeni am avut chiar bucuria sa schimb cateva vorbe, sa-i folosesc chitara (si-o luase din India, ca era mai ieftina; nu grozava, dar putea fi acordata...) si sa-i spun ca in lume mai exista si muzica rock. Da, nu stiu cum se face, dar el nu auzise decat de Beatles. Queen, Metalica, U2, Nirvana, Bon Jovi, Guns (astea de bun simt...) erau niste necunoscute. I-am zis sa se duca acasa si sa le caute pe youtube, dupa care sa se puna mai mult cu burta pe chitara ca are de recuperat (era la inceput cu lectiile). In plus, Beatlesii au super-complicaciuni prin melodiile lor, cam dificile pentru incepatori... Eh, asta e. Sper sa se dumireasca el.
In rest, drumul a fost ca toate drumurile din India... aglomerat si claxonant. Cine nu claxoneaza, nu exista in trafic, iar daca nu s-ar mai si feri intre ei n-ar mai fi a doua natiune (la numar) de pe Pamant. La ei functioneaza foarte bine instinctul de conservare (in lipsa regulilor de circulatie, a benzii de delimitare a sensurilor de mers si a politistilor de circulatie). Daca vezi ca ala din fata s-a bagat in depasire, tragi pe dreapta sau incetinesti ca sa-l lasi sa intre. Oricum, viteza de deplasare nu depaseste 50-60 km/h, dar si la viteza aia te-ai putea impacheta frumos.

Un drum de 350 km in vreo 12 ore nu e rau... Am avut, ce-i drept, vreo 3 opriri - doua de eliberare si una pentru pranz la un restaurant "prieten"(al soferului), unde am luat o portie mare de (da, ati ghicit) orez cu 4 felii de paine prajita, pe care le-am asezonat cu niste prajituri ramase de la Varanasi. N-am riscat sa incerc altceva, pentru ca toate erau facute "la oala", asa ca sigur au scapat si ceva ardei pe acolo. Lasati...
Drumul lung, iar seara ne-a prins pana-n granita... Moment dificil, pentru ca dupa lasarea intunericului orientarea pe teren in India e si mai greoaie. Pana si soferul s-a incurcat si a trebuit la un moment dat sa ne intoarcem putin, dar intr-un final am ajuns la granita.
Acolo ne-am dat jos si ne-am indreptat cu boccelele dupa noi la biroul de imigrari al indienilor, unde ne-am luat stampila de iesit, dupa care la nepalezi, unde am platit cei 25 de dolari (viza pentru 2 saptamani), iar apoi la Hotel Paradise - locul nostru de cazare pentru noaptea respectiva. Daca asta-i paradisul, chiar nu vreau sa stiu cum arata iadul la ei... Lasand la o parte micile neajunsuri cum ar fi lipsa apei calde sau a geamurilor de la geamul (gaura in perete) care dadea spre coridor - aveam doar niste gratii -, cea mai interesanta parte era tot in baie... scurgerea se facea la o gaura in podea. Dar nu o gaura cu sifon, capac sau altceva, o gaura pur si simplu. Mai aveam o gaura pentru treburile mai complicate, cu tot cu vas si capac, dar asta "descoperita" iti atragea privirea cum intrai. M-am uitat bine la ea sa vad daca nu cumva curge la etajul de dedesubt, dar nu, era un fel de scurgere pe sub podea. Bun si asa, doar sa nu mergi in papuci acolo, ca te stropesti (si chiuveta tot acolo se scurge).
Seara, la vreo 20 de minute dupa ce am dat stingerea, a inceput sa sune ceva ca un fel de... extorsiune... chiar n-am cum sa descriu. Am crezut initial ca ploua afara, dar nu, era de alta natura, cu alta frecventa - fara ritmicitate (nu era nici generator). Pana la urma s-a oprit brusc, dar au avut grija altii sa vorbeasca pe hol si sa compenseze tacerea de dupa perdele (aveam totusi perdele...).
Nu mai conteaza, a trecut. Concluzia e ca nu merita sa popositi la granita. Mi-a zis bine Stelian ca nu e de trait la granita, ci in primul sat de dupa(Bhairahava), la vreo 4 km, dar daca biletele acolo aveau cazarea, cu asta defilam. Am preferat sa fim comozi cu transportul...
Ca veni vorba de confort, a doua zi de dimineata am fost luati de autocarul nepalez. Cel cu care am venit initial s-a spart in doua - o parte din lume mergea la Pokahara, cealalta la Kathmandu (noi trei si inca vreo 2 persoane). Drept urmare, doua autocare nepaleze (mai mici) ne-au preluat din granita pentru restul calatoriei. Partea buna a fost ca al nostru n-a fost plin, asa ca am avut la dispozitie o bancheta intreaga pentru labartat picioarele si desfasurat bagajele. Partea proasta e ca era mai scund, asa ca daca nu erai atent te scalpai singur pe culoar. Tot pe interval se aflau si scaunele din paie probabil pentru persoanele scunde care-si puneau bagaje sus, deasupra banchetelor, dar noi le-am folosit pe post de suport pentru picioare - mult mai utile.
In primul oras de dupa granita am avut si fundal sonor - un tip care ne-a cantat vreo 20 de minute la un instrument traditional asemanator cu vioara... Am incercat si eu sa scot niste note, dar am reusit doar sa scartzai niste smiorcaituri de matza plouata.

Dupa vreo ora de mers (poate nici atat), s-a stricat autocaru'. In mijlocul unei pante, intr-o padure de pe drum, nu mai voia nimic. Ceva la partea electrica... S-au chinuit baietii pe dedesubt, s-au manjit cu de toate, iar pana la urma au reusit sa incropeasca o conexiune de au pornit hardughia lasand-o sa curga la vale cu spatele ca sa n-o mai impingem. Nu mai conteaza, am ajuns in primul sat, unde un meserias ne-a refacut toata cablaraia de dedesubt si dup-aia am pornit-o mai departe (vreo 15 minute).


Nepalul, ca si India, are aceleasi reguli de circulatie("lasa-ma ca sa te las"), dar drumurile sunt mult mai ofertante din punct de vedere vizual. O placere pentru pasionatii de serpentine, un infern pentru cei cu rau de masina. Din loc in loc a mai trecut cate-o alunecare cu tot cu drumu', dar incetinesti, te tii bine de scaun si daca ai noroc nu-ti iei nicio busitura.






Daca vrei sa devii sofer adevarat in scurt timp (si sa si dovedesti asta printr-o fapta de eroism), trebuie sa iei o masina si s-o duci de la Delhi la Kathmandu fara daune prea mari - maxim cateva zgarieturi. Daca reusesti, poti lua brevetul de "supravietuitor in trafic".







Intr-un final (pe intuneric) am intrat in Kathmandu. Orasul era scufundat in bezna - nu are curent electric decat vreo 7-8 ore pe zi (seara si dimineata), luminat doar de lanternele cu led ale tarabelor de pe drum, iar din autogara am luat un taxi pana la locul unde aveam rezervarea.
Frumos orasul, mult mai curat si mai aranjat decat cele indiene de pana acum. Nu mai sunt la fel de multe gunoaie, iar magazinele parca sunt mai diversificate (vorba Roxanei), cu mai multe chestii. Tot aici am gasit si politisti de circulatie in intersectii (daca n-au curent, n-au nici semafoare), dar cu hotelul a fost mai greu. Soferul stia sa ne duca in cartierul unde aveam cazarea, dar, ca si cartierul Ghiocesti din Comarnic, strazile n-au nume... Si el s-a pierdut in labirint si a trebuit sa dea un telefon ca sa afle care-i exact zona.
Hotelul curatel, cu internet gratis la receptie (inclusiv wireless), doar ca e dosit dupa vreo doua colturi de la o straduta "principala".
Am mancat bine la un restaurant Yak de prin apropiere, "europeneste", cu vreo 4 dolari (inclusiv bacsisu') - supa, hamburger cu cartofi prajiti (se dorea a fi hamburger) si o portie de ceva asemanator cu papansii, doar ca gogosile erau pline cu bucati de mere coapte, iar in loc de dulceata era miere (fara smantana)...
La intoarcere, in holul hotelului am cunoscut un indian foarte dragut care mi-a spus SECRETUL MANCARURILOR INDIENE. Am actionat complet gresit. Nu se spune "no spicy" sau "no spices", pentru ca atunci iti scoate din meniu doar usturoiul si ceapa, dar iti lasa ardeii iuti (chiar iti mai si pune in compensatie...). Secretul e sa spui "no chili". Finally !!! Sa vedem daca o sa si functioneze cand ne vom intoarce in India.

Sunday, December 25, 2011

Ajunul culturalo-indian


Cum am spus si in titlu, in aceasta zi am hotarat sa ne mai apropiem cat de cat de cultura locala si sa vedem indeaproape doua dintre marile pasiuni ale indienilor - filmele si muzica de sitar.
Zis si facut. De cu seara am rezervat locuri la concertul de muzica traditionala, iar dimineata Razvan s-a dus sa ia bilete pentru filmul de la ora 1.45 PM - Dirty Picture (doar in titlul, nu si in actiune...). Pe coloana sonora, "atotascultata" melodie Ooh la la.
Realizarea cinematografica, din punct de vedere tehnic, coregrafic, scenaristic, interpretativ samd, foarte buna, doar ca n-am inteles nimic din discutiile lor (iar in unele momente cred ca ne-ar fi prins bine) pentru ca n-aveau subtitrare in engleza. Eh, oricum am mers sa vedem cum e un cinematograf la ei si ne-am cam lamurit. In primul rand, era intr-un mall, asa ca toata configuratia e asemanatoare oricarui cinematograf (de mall) de la noi. Sala in care am fost noi am aproximat-o la vreo 350 de locuri, deci nu mica, scaunele foarte confortabile, se reglau imediat daca voiai sa stai sezlong-style, doar ca nu erau foarte curate. Aveau un fel de husa pe ele dintr-o panza mai veche murdarita de numeroasele posterioare precedente si nespalata cred ca niciodata. Dar nu mergeam acolo la picnic, iar pe intuneric chiar nu le vezi, asa ca ne-am bucurat de confortul scaunelor de cinema.
Lume n-a fost multa, dar era si mijlocul zilei, probabil seara vin mai multi. Oricum, biletul a fost 1 dolar, deci mai nimic. Ma gandeam ca daca tot e atat de ieftin ar trebui sa scap de o "grija" si sa vad si Misiune Imposibila: Ghost Protocol 3D - vreo 3 dolari... Singurul film strain mai acatari ce ruleaza la cinematografele de aici si la care se face publicitate la greu (la premiera de la Mumbay de saptamana trecuta a venit insusi Tom Cruise in persoana, deci va dati seama...). N-am mai mers pana la urma...
Revenind la subiect, filmul a fost o experienta interesanta pentru ceilalti - au venit si chilienii cu noi -, dar eu am mai tradus niste filme indiene, asa ca stiam in mare la ce sa m-astept. Filmarea, sincer, m-a impresionat (porcarioarele traduse de mine erau mai vechiute), iar coregrafia la ei e superlucrata - nu ajungi vedeta daca nu esti  cantaret si dansator foarte priceput.
Mi-a placut la un moment dat o replica de-a Roxanei la observatia mea cum ca la ei femeia nu trebuie sa aiba forme fotomodelice, ci sa mai poarte si vreo 3-4 colacei la vedere - "trebuie si ei sa umple patul cu ceva..." Ceva inedit mi s-a parut si pauza de la jumatatea filmului (cum e la noi la teatru), care a durat vreo 5 minute. Lumea a iesit, a golit sau a facut plinul, dupa care inapoi pentru partea a doua.
Dupa film, pauza in vederea concertului de muzica indiana. O plimbare prin bazar, am vazut primul caine in lesa din India si ne-am mai pierdut vremea pe ici, pe colo.
La 8.00 PM am avut stabilita plecarea catre concert, unde am ajuns relativ rapid, doar ca printr-un trafic pe care cu greu l-as putea descrie. Hai sa zicem ca n-am lovit nimic si nu ne-a lovit nimic... In rest, strazile n-aveai cum sa le retii daca nu lasai in urma ta pietricele colorate sau o dara de vopsea fosforescenta. Admirabila capacitatea indienilor de a se descurca prin acele labirinturi...
Sala de concert era plina mai ales cu sitaruri, dar mai erau si alte instrumente muzicale, motive religioase, iar in fata se gasea o mica scena unde s-au desfasurat cantaretii si dansatorul (in partea a doua).
Audienta nu era prea mare - noi 3, un american (dupa cum parea) si vreo doi nepalezi/chinezi, nu reusesc inca sa disting bine rasele asiatice...

Dupa cum puteti vedea, ne-am intrebat initial daca dansatorul e un el sau un el-ea, dar am aflat la sfarsit ca asa se imbraca si se machiaza un dansator de genul acesta. In fine, asa e la ei... Soferul ne-a spus ca nu prea au femei care sa mai faca asta si de-aia exista si meseria asta pentru barbati. Fie. Impresionant a fost cum batea din calcaie si cum reusea sa puncteze in ritmul batailor de bongo.

Dupa concert, acasa, iar pe drum am dat iama intr-o cofetarie de-a lor ca sa luam si noi un surogat pentru cozonacul de acasa. Aceasta cofetarie ocupa o parte din parterul si etajul 1 ale unui mall.
Seara am petrecut-o pe terasa printre luminitele instalate cu ocazia sarbatorilor occidentale, am cantat un Mos Craciun si ne-am infruptat din "dulceturi." Bune, dar nu in genul celor turcesti, foarte dulci si insiropate, ci mai degraba uscate si orientate spre simplitatea gustului.
Domnul doctor a sunat din melc la ora 00, au pocnit cateva artificii si ne-am urat fiecare pe limba lui "Craciun fericit".
Din indepartata Indie, sarbatori fericite si voua !
PS: de Craciun n-am facut mai nimic (doar poze pentru formularul de la granita si am dat o tura pe la o biserica catolica luata cu asalt de catre bastinasi datorita ornamentelor speciale - toti erau la filmari cu mobilu').
In rest, am zacut in prima parte a zilei din cauza unei indigestii galopante (care-si anunta sosirea inca din zilele precedente). S-a gandit ea sa refuleze cel mai bine la masa de Craciun, pe care am savurat-o din plin cu orez fiert si paine prajita. N-aveam eu alternative prea multe si oricum nu doream sa risc cu niste preparate indiene traditionale... Toti 3 romanii tanjim dupa un snitel cu piure sau niste sarmale, o friptura ceva, ca de mancarea lor ne-am cam saturat ca de merele padurete - vorba lui Creanga. Ne-am "spurca" si la un McDonlads daca am gasi asa ceva, dar cum vaca-i sfanta aici nu prea cred. Ce-i drept, am vazut in Amritstar un KFC, dar si acolo tot picant e... Gata, maine dam fuga peste granita, in Nepal. Sa vedem ce untura de iac gasim p-acolo.