Exista lucruri pe care nu merita sa te chinui sa le intelegi. Uneori e mai bine sa mergi asa cum te duce valul si sa nu-ti faci o mie de scenarii posibile despre cum putea fi altfel. Mai bine esti atent la ce se intampla si ai grija sa nu patesti ceva.
Intarzierile in India sunt la ordinea zilei. Fie ca e vorba de nota de la restaurant care parca e adusa de un melc sau de trenurile lor (care nu-ti dau aceeasi impresie de lent, dar ceva nu merge cu siguranta conform scenariului), toate se supun aceleasi legi de "retardum in integro".
Cand am sosit aseara la gara si a trebuit sa asteptam 2 ore pentru sosirea trenului care sa ne duca la Varanasi ne-am gandit ca "bine, poate om avea si in partea cealalta ceva intarziere, vreo 4-5 ore", dar dupa ce ne-am trezit dimineata (pe la ora la care trebuia sa ajungem initial conform programului) si inca nu ajunsesem la jumatatea drumului, parca lucrurile nu mai erau la fel de roz.
In "compartimentul" nostru, la cucurigu au stat de data aceasta doua olandeze care mie-mi pareau filipineze initial, iar Roxana vedea la una trasaturi indiene... Dar cu olandezii e greu de distins, ca-s mai de peste tot, si ei au fost colonisti la vremea lor. Surprinderea noastra era ca ele doua calatoreau singure (cam 22 de ani am aproximat) si ca nu-si faceau prea multe griji, nu pareau speriate de bombe desi aceasta era prima lor calatorie cu trenul in India.
In fine, una era mai "sportiva", cu rucsac si geanta, iar cealalta parca nu stia de drumurile de aici si a venit sfidator cu un troler pentru care ai suprafete de rulare in aeroporturi si in unele gari/malluri. Le-am intrebat daca au mai fost in India si mi-au spus ca da, doar ca in sud, unde e mai caldurica (si e o alta Indie daca e sa judec dupa ce-am citit in Lonely Planet). Erau din Maastricht si le-a amuzat faptul ca stiam ca acolo se afla un tribunal (singurul lucru care mi-a venit in minte despre acel oras, pentru ca echipa de fotbal nu au prea stralucita in campionatul olandez). Ele nu stiau mai nimic despre Romania, ci doar ca e in Europa, dar nu ieseau din tiparul oamenilor intalniti pe aici care te tot intreaba de unde esti, iar tu trebuie sa le raspunzi Romania-Europe...
Revenind la minunatul drum, pe la amiaza am ajuns la jumatatea distantei, in Luknow, unde am decis sa cobor in gara si sa iau ceva de mancare (biscuitii care credeam ca ne vor tine de foame pe parcursul calatoriei se apropiau de sfarsit), asa ca am luat 10 banane si 4 pachete de biscuiti. La ei in gara nu sunt preturile mai mari ca in rest, ci au chiar preturi impuse pe produse "for Railroad Transportation". Un pachet de biscuiti micut e vreo 10 rupii, iar 10 banane 20 de rupii (50 rupii = 1 dolar).
Cu chiu cu vai, trenul a reusit sa ajunga intr-un final la Varanasi pe la 21.00, de unde am fost culesi toti 5 (noi + olandezele care aveau cazare prin zona noastra) de un fixer de autoricse. Initial credeam ca el ne va duce, dar de fapt el doar ne-a dus pana-n parcare, de unde alti doi gealati care n-o rupeau deloc pe engleza ne-au condus in oras. A fost amuzant cand ne-am urcat in ricsa si am observat ca parbrizul era aburit, iar baietii se chinuiau cu ziare sa-l stearga pe dinafara, ridicau stergatoarele, dar nimic. Cum zice legea lui Murphy: "daca pata pe care o freci de pe paharul din mana ta nu se duce, incearca pe partea cealalta", nu m-am putut abtine si m-am ridicat de pe bancheta din spate sa sterg pe dinauntru. Desigur ca am descoperit bug-ul din operatiunea lor, dar tot s-au dat cu greu urniti din loc (nu se intelegeau ei de ceva si ne tot imbrobodeau ca trebuie sa stearga geamurile din cauza cetii).
Am luat doua ricse, una noi si una olandezele, ca nu incapeam toti intr-una, dar ne-am inteles de dinainte cu 60 de rupii (cineva din tren ne-a spus ca pana in 80 sa dam, dar se pare ca nici el nu mai stia preturile). Cum tot nu porneam, am inceput sa ne gandim daca astia se inteleg sa ne duca undeva la transat, daca la capatul strazii ricsa noastra o va lua dreapta, iar a fetelor stanga, dar pana la urma ne-au dus fara alte incidente la locul cu pricina.
Ne-au lasat intr-o mica piateta de unde mai aveam de facut vreo 100 m pana la hotelul nostru pe o alee mai ingusta unde nu avea voie sa intre. Oricum nu putea sa intre, pentru ca la capat nu putea sa intoarca.
Am intrat la Yogi Lodge (care pe mine ma duce cu gandul doar la Yogi Bear daca stiti desenele animate "Yogi and Bubu" de pe Cartoon Network din anii '90), unde am fost intampinati de un nene obosit, dar zambitor, ca mai toata lumea de pe aici. Nu le avea el cu rezervarile online, n-avea nici internetu reparat, asa ca ne-a aratat 2 camere, ne-au placut, ne-a asigurat ca avem si apa calda (daca exista curent - are geiser) si ne-am aruncat catrafusele in camerele noastre. Am decis sa luam cina (n-am mancat ceva serios de vreo 26 de ore) la restaurantul stabilimentului si nu a fost o decizie deloc rea. Pe langa faptul ca mancarea a fost, pentru a doua oara, comestibila integral, fara "arderi interne", am avut norocul sa intalnim si niste vecini de pensiune cu care ne-am imprietenit imediat.
Aici, in India, cand te vezi ca nu esti ca ei - pari mai caucazian sau altceva in afara de indo-european - te saluti, macar apleci capul, ca asta nu cere de mancare. Cand i-am vazut ca au intrat in hol, am salutat respectuos (noi asteptam inca mancarea la masa), iar unul dintre cei patru - doua cupluri - a venit si ne-a urat bun venit.
Am aflat ca el si sotia lui sunt brazilieni, iar ceilalti doi chilieni (mai tineri, pe la 22-24 de ani). S-au intalnit de dimineata in trenul cu care au venit de la Gorakhpur (aproape de granita cu Nepalul) si veneau de la un spectacol de muzica traditinala indiana la care am decis sa mergem si noi intr-una din zilele urmatoare. Brazilienii aratau foarte "nepalizati", cu imbracaminte de influenta tibetana/indiana, cu un aer relaxat si foarte prietenosi.
Am inceput conversatia (din nou, mai mult in spaniola, pentru ca domnul stia mai bine spaniola, iar cu engleza se chinuia), iar Roxana era din nou bucuroasa ca isi mai foloseste din cunostintele de limba spaniola, dar cand nu stiam nimic o mai dadeam pe engleza. De mine nu mai zic, vedeam totul ca pe o noua provocare, asa ca ma chinuiam din nou sa-mi innod limba...
Din vorba-n vorba am aflat ca e medic, iar Roxana l-a intrebat respectuos daca are vreun sfat pentru raceala ei care pare ca nu vrea sa-i treaca. El a ridicat-o in picioare, a pipait-o putin pe spate si i-a spus ca, in primul rand, trebuie sa-si elimine energiile negative, ea avand chiar si o mica dizlocatie (probabil din cauza dormitului pe acele banchete confortabile de tren). S-a apucat sa traga de ea in toate directiile, s-o contorsioneze si sa-i pocneasca degetele, iar atunci mi-am dat seama ca e chiropractor (termenul l-am retinut gratie lui Eddie Izzard pentru cine a vazut Dress to Kill). La final, pe langa faptul ca si sotia lui a venit sa ajute, toata lumea ne uitam la minunea care s-a petrecut in fata noastra.
Apoi, un domn mai in varsta care statea la o alta masa si despre care mai apoi am aflat ca e patronul hotelului, s-a uitat interesat de ceea ce faceau si ne-a intrebat (pe mine si pe Razvan) daca stim ce e asta. Am incercat sa-i explicam, dar imediat dupa si cel care ne-a primit la cazare a venit sa i se faca "felul". E interesant, iar la final toata lumea a parut multumita de tratament.
I-am intrebat de cat timp sunt prin India si ne-au spus ca sunt de prin aprilie, doar ca au venit prin Nepal, unde au stat si au invatat diferite tehnici spirituale. Au mai lucrat pe ici, pe colo, dar nu organizat ca in tara mama.
Ne-am aratat, desigur, surprinsi si i-am intrebat cum de isi permit sa stea atata timp departe de tara. Domnul doctor ne-a spus ca a lucrat 6 ani si jumatate ca sa-si poata lua anul acesta liber, asa ca a zis sa vina in Asia si sa invete tot felul de lucruri noi. Foarte tare... Sotia lui era la stadiul de invatacel (pare si mai tanara decat el care are 48 de ani) si se mai baga si ea sa-l ajute cand tragea de oase, doar ca ne-a explicat ca pentru ea e putin mai greu din cauza sanilor. El face multe miscari din picioare ridicand pacientii pe piept, pe cand ea trebuie sa-i culce la pamant si sa le "bage genunchiu-n spate"...
In fine, am inceput sa discutam despre vrute si nevrute, despre lucrurile comune dintre romana si portugheza, despre serialele "Tanara stapana" si "Sclava Isaura", despre Ayrton Senna, tot ce ne-a venit... A fost foarte interesant si placut, iar timpul a zburat fara sa ne dam seama. Cu chilienii a vorbit mai mult Razvan, care a si fost pe acolo vreo 10 zile, iar ei s-au aratat, desigur, entuziasmati ca le-a vizitat tara. Si ei au fost in Nepal, doar ca nu la fel de mult. Au mers sa faca ceva drumetie, au urcat pe la un 4.700, dar in rest s-au relaxat si ei. Am aflat ca vreo 2 ani se plimba prin lume, iar in Nepal veneau de undeva din Noua Zeelanda, alt loc despre care au avut ce discuta cu Razvan
In orice caz, lumea a fost foarte deschisa, iar atmosfera foarte placuta.
Pe la 00.30 ne-am retras cu totii obositi si am incheiat o zi de-a dreptul impresionanta. Habar n-aveam ca de la 21.45 va incepe, de fapt, partea cea mai interesanta a ei. "Never say never"...
PS: in seara asta m-a "facut" si pe mine dl doctor... in postul urmator va relatez mai pe larg cum a fost.
Intarzierile in India sunt la ordinea zilei. Fie ca e vorba de nota de la restaurant care parca e adusa de un melc sau de trenurile lor (care nu-ti dau aceeasi impresie de lent, dar ceva nu merge cu siguranta conform scenariului), toate se supun aceleasi legi de "retardum in integro".
Cand am sosit aseara la gara si a trebuit sa asteptam 2 ore pentru sosirea trenului care sa ne duca la Varanasi ne-am gandit ca "bine, poate om avea si in partea cealalta ceva intarziere, vreo 4-5 ore", dar dupa ce ne-am trezit dimineata (pe la ora la care trebuia sa ajungem initial conform programului) si inca nu ajunsesem la jumatatea drumului, parca lucrurile nu mai erau la fel de roz.
In "compartimentul" nostru, la cucurigu au stat de data aceasta doua olandeze care mie-mi pareau filipineze initial, iar Roxana vedea la una trasaturi indiene... Dar cu olandezii e greu de distins, ca-s mai de peste tot, si ei au fost colonisti la vremea lor. Surprinderea noastra era ca ele doua calatoreau singure (cam 22 de ani am aproximat) si ca nu-si faceau prea multe griji, nu pareau speriate de bombe desi aceasta era prima lor calatorie cu trenul in India.
In fine, una era mai "sportiva", cu rucsac si geanta, iar cealalta parca nu stia de drumurile de aici si a venit sfidator cu un troler pentru care ai suprafete de rulare in aeroporturi si in unele gari/malluri. Le-am intrebat daca au mai fost in India si mi-au spus ca da, doar ca in sud, unde e mai caldurica (si e o alta Indie daca e sa judec dupa ce-am citit in Lonely Planet). Erau din Maastricht si le-a amuzat faptul ca stiam ca acolo se afla un tribunal (singurul lucru care mi-a venit in minte despre acel oras, pentru ca echipa de fotbal nu au prea stralucita in campionatul olandez). Ele nu stiau mai nimic despre Romania, ci doar ca e in Europa, dar nu ieseau din tiparul oamenilor intalniti pe aici care te tot intreaba de unde esti, iar tu trebuie sa le raspunzi Romania-Europe...
Revenind la minunatul drum, pe la amiaza am ajuns la jumatatea distantei, in Luknow, unde am decis sa cobor in gara si sa iau ceva de mancare (biscuitii care credeam ca ne vor tine de foame pe parcursul calatoriei se apropiau de sfarsit), asa ca am luat 10 banane si 4 pachete de biscuiti. La ei in gara nu sunt preturile mai mari ca in rest, ci au chiar preturi impuse pe produse "for Railroad Transportation". Un pachet de biscuiti micut e vreo 10 rupii, iar 10 banane 20 de rupii (50 rupii = 1 dolar).
Cu chiu cu vai, trenul a reusit sa ajunga intr-un final la Varanasi pe la 21.00, de unde am fost culesi toti 5 (noi + olandezele care aveau cazare prin zona noastra) de un fixer de autoricse. Initial credeam ca el ne va duce, dar de fapt el doar ne-a dus pana-n parcare, de unde alti doi gealati care n-o rupeau deloc pe engleza ne-au condus in oras. A fost amuzant cand ne-am urcat in ricsa si am observat ca parbrizul era aburit, iar baietii se chinuiau cu ziare sa-l stearga pe dinafara, ridicau stergatoarele, dar nimic. Cum zice legea lui Murphy: "daca pata pe care o freci de pe paharul din mana ta nu se duce, incearca pe partea cealalta", nu m-am putut abtine si m-am ridicat de pe bancheta din spate sa sterg pe dinauntru. Desigur ca am descoperit bug-ul din operatiunea lor, dar tot s-au dat cu greu urniti din loc (nu se intelegeau ei de ceva si ne tot imbrobodeau ca trebuie sa stearga geamurile din cauza cetii).
Am luat doua ricse, una noi si una olandezele, ca nu incapeam toti intr-una, dar ne-am inteles de dinainte cu 60 de rupii (cineva din tren ne-a spus ca pana in 80 sa dam, dar se pare ca nici el nu mai stia preturile). Cum tot nu porneam, am inceput sa ne gandim daca astia se inteleg sa ne duca undeva la transat, daca la capatul strazii ricsa noastra o va lua dreapta, iar a fetelor stanga, dar pana la urma ne-au dus fara alte incidente la locul cu pricina.
Ne-au lasat intr-o mica piateta de unde mai aveam de facut vreo 100 m pana la hotelul nostru pe o alee mai ingusta unde nu avea voie sa intre. Oricum nu putea sa intre, pentru ca la capat nu putea sa intoarca.
Am intrat la Yogi Lodge (care pe mine ma duce cu gandul doar la Yogi Bear daca stiti desenele animate "Yogi and Bubu" de pe Cartoon Network din anii '90), unde am fost intampinati de un nene obosit, dar zambitor, ca mai toata lumea de pe aici. Nu le avea el cu rezervarile online, n-avea nici internetu reparat, asa ca ne-a aratat 2 camere, ne-au placut, ne-a asigurat ca avem si apa calda (daca exista curent - are geiser) si ne-am aruncat catrafusele in camerele noastre. Am decis sa luam cina (n-am mancat ceva serios de vreo 26 de ore) la restaurantul stabilimentului si nu a fost o decizie deloc rea. Pe langa faptul ca mancarea a fost, pentru a doua oara, comestibila integral, fara "arderi interne", am avut norocul sa intalnim si niste vecini de pensiune cu care ne-am imprietenit imediat.
Aici, in India, cand te vezi ca nu esti ca ei - pari mai caucazian sau altceva in afara de indo-european - te saluti, macar apleci capul, ca asta nu cere de mancare. Cand i-am vazut ca au intrat in hol, am salutat respectuos (noi asteptam inca mancarea la masa), iar unul dintre cei patru - doua cupluri - a venit si ne-a urat bun venit.
Am aflat ca el si sotia lui sunt brazilieni, iar ceilalti doi chilieni (mai tineri, pe la 22-24 de ani). S-au intalnit de dimineata in trenul cu care au venit de la Gorakhpur (aproape de granita cu Nepalul) si veneau de la un spectacol de muzica traditinala indiana la care am decis sa mergem si noi intr-una din zilele urmatoare. Brazilienii aratau foarte "nepalizati", cu imbracaminte de influenta tibetana/indiana, cu un aer relaxat si foarte prietenosi.
Am inceput conversatia (din nou, mai mult in spaniola, pentru ca domnul stia mai bine spaniola, iar cu engleza se chinuia), iar Roxana era din nou bucuroasa ca isi mai foloseste din cunostintele de limba spaniola, dar cand nu stiam nimic o mai dadeam pe engleza. De mine nu mai zic, vedeam totul ca pe o noua provocare, asa ca ma chinuiam din nou sa-mi innod limba...
Din vorba-n vorba am aflat ca e medic, iar Roxana l-a intrebat respectuos daca are vreun sfat pentru raceala ei care pare ca nu vrea sa-i treaca. El a ridicat-o in picioare, a pipait-o putin pe spate si i-a spus ca, in primul rand, trebuie sa-si elimine energiile negative, ea avand chiar si o mica dizlocatie (probabil din cauza dormitului pe acele banchete confortabile de tren). S-a apucat sa traga de ea in toate directiile, s-o contorsioneze si sa-i pocneasca degetele, iar atunci mi-am dat seama ca e chiropractor (termenul l-am retinut gratie lui Eddie Izzard pentru cine a vazut Dress to Kill). La final, pe langa faptul ca si sotia lui a venit sa ajute, toata lumea ne uitam la minunea care s-a petrecut in fata noastra.
Apoi, un domn mai in varsta care statea la o alta masa si despre care mai apoi am aflat ca e patronul hotelului, s-a uitat interesat de ceea ce faceau si ne-a intrebat (pe mine si pe Razvan) daca stim ce e asta. Am incercat sa-i explicam, dar imediat dupa si cel care ne-a primit la cazare a venit sa i se faca "felul". E interesant, iar la final toata lumea a parut multumita de tratament.
I-am intrebat de cat timp sunt prin India si ne-au spus ca sunt de prin aprilie, doar ca au venit prin Nepal, unde au stat si au invatat diferite tehnici spirituale. Au mai lucrat pe ici, pe colo, dar nu organizat ca in tara mama.
Ne-am aratat, desigur, surprinsi si i-am intrebat cum de isi permit sa stea atata timp departe de tara. Domnul doctor ne-a spus ca a lucrat 6 ani si jumatate ca sa-si poata lua anul acesta liber, asa ca a zis sa vina in Asia si sa invete tot felul de lucruri noi. Foarte tare... Sotia lui era la stadiul de invatacel (pare si mai tanara decat el care are 48 de ani) si se mai baga si ea sa-l ajute cand tragea de oase, doar ca ne-a explicat ca pentru ea e putin mai greu din cauza sanilor. El face multe miscari din picioare ridicand pacientii pe piept, pe cand ea trebuie sa-i culce la pamant si sa le "bage genunchiu-n spate"...
In fine, am inceput sa discutam despre vrute si nevrute, despre lucrurile comune dintre romana si portugheza, despre serialele "Tanara stapana" si "Sclava Isaura", despre Ayrton Senna, tot ce ne-a venit... A fost foarte interesant si placut, iar timpul a zburat fara sa ne dam seama. Cu chilienii a vorbit mai mult Razvan, care a si fost pe acolo vreo 10 zile, iar ei s-au aratat, desigur, entuziasmati ca le-a vizitat tara. Si ei au fost in Nepal, doar ca nu la fel de mult. Au mers sa faca ceva drumetie, au urcat pe la un 4.700, dar in rest s-au relaxat si ei. Am aflat ca vreo 2 ani se plimba prin lume, iar in Nepal veneau de undeva din Noua Zeelanda, alt loc despre care au avut ce discuta cu Razvan
In orice caz, lumea a fost foarte deschisa, iar atmosfera foarte placuta.
Pe la 00.30 ne-am retras cu totii obositi si am incheiat o zi de-a dreptul impresionanta. Habar n-aveam ca de la 21.45 va incepe, de fapt, partea cea mai interesanta a ei. "Never say never"...
PS: in seara asta m-a "facut" si pe mine dl doctor... in postul urmator va relatez mai pe larg cum a fost.
No comments:
Post a Comment