Dupa Craciunul petrecut "in house" si sfarsit seara cu traditionala masa constand in orez fiert si paine prajita, ne-am luat la revedere de la prietenii nostri internationali si ne-am refugiat la somn in vederea drumului care incepea foarte devreme a doua zi si care avea sa tina aproximativ 36 de ore (cu pauza la granita).
La 7.30 am plecat de la hotel pentru a prinde autocarul de 8.30. Autoricsa cu care am plecat nu era doar mai naravasa decat precedentele, dar mai avea si marsarier. Recunosc ca ne-a surprins putin...
Pana la statia de autocar nu e mult de mers (maxim 15-20 de minute), dar ni s-a spus ca avem asigurat in pretul biletului (850 de rupii = 17 dolari) si mic-dejunul de la plecare + cazarea la granita. Mic-dejunul a fost aproape "invizibil-dejunul", el constand in 2 felii de paine cu o jumatate de omleta simpla si un ceai. Nu ma asteptam la mai mult si nici nu-mi doream mai mult date fiind antecedentele, dar am riscat si n-am avut nimic. Vorba lui Cristi, "ca sa te dregi, bagi o omleta" (orice-ar fi)...
Autocarul n-a fost unul de clasa a 3a, ci mai spre sfarsitul gimnaziului, asa, cu putin spatiu la picioare si un coridor pentru o persoana pana-n 100 kg. Pana-n 45 de locuri...
Bagajele, desigur, pe acoperis, acoperite cu o prelata in caz ca le ataca ciorile sau ceva (ploaie slabe sanse...). Praful oricum intra peste tot pe drumurile alea. Daca nu desfunzi zilnic fosele cu lopata risti sa respiri pe gura la un moment dat...
Majoritatea pasagerilor erau elevi sud-coreeni si japonezi veniti la o plimbare cu profesoru' de muzica prin India, dar mai erau si vreo cativa caucazieni in afara de noi. Cu unul dintre copilasii sud-coreeni am avut chiar bucuria sa schimb cateva vorbe, sa-i folosesc chitara (si-o luase din India, ca era mai ieftina; nu grozava, dar putea fi acordata...) si sa-i spun ca in lume mai exista si muzica rock. Da, nu stiu cum se face, dar el nu auzise decat de Beatles. Queen, Metalica, U2, Nirvana, Bon Jovi, Guns (astea de bun simt...) erau niste necunoscute. I-am zis sa se duca acasa si sa le caute pe youtube, dupa care sa se puna mai mult cu burta pe chitara ca are de recuperat (era la inceput cu lectiile). In plus, Beatlesii au super-complicaciuni prin melodiile lor, cam dificile pentru incepatori... Eh, asta e. Sper sa se dumireasca el.
In rest, drumul a fost ca toate drumurile din India... aglomerat si claxonant. Cine nu claxoneaza, nu exista in trafic, iar daca nu s-ar mai si feri intre ei n-ar mai fi a doua natiune (la numar) de pe Pamant. La ei functioneaza foarte bine instinctul de conservare (in lipsa regulilor de circulatie, a benzii de delimitare a sensurilor de mers si a politistilor de circulatie). Daca vezi ca ala din fata s-a bagat in depasire, tragi pe dreapta sau incetinesti ca sa-l lasi sa intre. Oricum, viteza de deplasare nu depaseste 50-60 km/h, dar si la viteza aia te-ai putea impacheta frumos.
Un drum de 350 km in vreo 12 ore nu e rau... Am avut, ce-i drept, vreo 3 opriri - doua de eliberare si una pentru pranz la un restaurant "prieten"(al soferului), unde am luat o portie mare de (da, ati ghicit) orez cu 4 felii de paine prajita, pe care le-am asezonat cu niste prajituri ramase de la Varanasi. N-am riscat sa incerc altceva, pentru ca toate erau facute "la oala", asa ca sigur au scapat si ceva ardei pe acolo. Lasati...
Drumul lung, iar seara ne-a prins pana-n granita... Moment dificil, pentru ca dupa lasarea intunericului orientarea pe teren in India e si mai greoaie. Pana si soferul s-a incurcat si a trebuit la un moment dat sa ne intoarcem putin, dar intr-un final am ajuns la granita.
Acolo ne-am dat jos si ne-am indreptat cu boccelele dupa noi la biroul de imigrari al indienilor, unde ne-am luat stampila de iesit, dupa care la nepalezi, unde am platit cei 25 de dolari (viza pentru 2 saptamani), iar apoi la Hotel Paradise - locul nostru de cazare pentru noaptea respectiva. Daca asta-i paradisul, chiar nu vreau sa stiu cum arata iadul la ei... Lasand la o parte micile neajunsuri cum ar fi lipsa apei calde sau a geamurilor de la geamul (gaura in perete) care dadea spre coridor - aveam doar niste gratii -, cea mai interesanta parte era tot in baie... scurgerea se facea la o gaura in podea. Dar nu o gaura cu sifon, capac sau altceva, o gaura pur si simplu. Mai aveam o gaura pentru treburile mai complicate, cu tot cu vas si capac, dar asta "descoperita" iti atragea privirea cum intrai. M-am uitat bine la ea sa vad daca nu cumva curge la etajul de dedesubt, dar nu, era un fel de scurgere pe sub podea. Bun si asa, doar sa nu mergi in papuci acolo, ca te stropesti (si chiuveta tot acolo se scurge).
Seara, la vreo 20 de minute dupa ce am dat stingerea, a inceput sa sune ceva ca un fel de... extorsiune... chiar n-am cum sa descriu. Am crezut initial ca ploua afara, dar nu, era de alta natura, cu alta frecventa - fara ritmicitate (nu era nici generator). Pana la urma s-a oprit brusc, dar au avut grija altii sa vorbeasca pe hol si sa compenseze tacerea de dupa perdele (aveam totusi perdele...).
Nu mai conteaza, a trecut. Concluzia e ca nu merita sa popositi la granita. Mi-a zis bine Stelian ca nu e de trait la granita, ci in primul sat de dupa(Bhairahava), la vreo 4 km, dar daca biletele acolo aveau cazarea, cu asta defilam. Am preferat sa fim comozi cu transportul...
Ca veni vorba de confort, a doua zi de dimineata am fost luati de autocarul nepalez. Cel cu care am venit initial s-a spart in doua - o parte din lume mergea la Pokahara, cealalta la Kathmandu (noi trei si inca vreo 2 persoane). Drept urmare, doua autocare nepaleze (mai mici) ne-au preluat din granita pentru restul calatoriei. Partea buna a fost ca al nostru n-a fost plin, asa ca am avut la dispozitie o bancheta intreaga pentru labartat picioarele si desfasurat bagajele. Partea proasta e ca era mai scund, asa ca daca nu erai atent te scalpai singur pe culoar. Tot pe interval se aflau si scaunele din paie probabil pentru persoanele scunde care-si puneau bagaje sus, deasupra banchetelor, dar noi le-am folosit pe post de suport pentru picioare - mult mai utile.
In primul oras de dupa granita am avut si fundal sonor - un tip care ne-a cantat vreo 20 de minute la un instrument traditional asemanator cu vioara... Am incercat si eu sa scot niste note, dar am reusit doar sa scartzai niste smiorcaituri de matza plouata.
Dupa vreo ora de mers (poate nici atat), s-a stricat autocaru'. In mijlocul unei pante, intr-o padure de pe drum, nu mai voia nimic. Ceva la partea electrica... S-au chinuit baietii pe dedesubt, s-au manjit cu de toate, iar pana la urma au reusit sa incropeasca o conexiune de au pornit hardughia lasand-o sa curga la vale cu spatele ca sa n-o mai impingem. Nu mai conteaza, am ajuns in primul sat, unde un meserias ne-a refacut toata cablaraia de dedesubt si dup-aia am pornit-o mai departe (vreo 15 minute).
Nepalul, ca si India, are aceleasi reguli de circulatie("lasa-ma ca sa te las"), dar drumurile sunt mult mai ofertante din punct de vedere vizual. O placere pentru pasionatii de serpentine, un infern pentru cei cu rau de masina. Din loc in loc a mai trecut cate-o alunecare cu tot cu drumu', dar incetinesti, te tii bine de scaun si daca ai noroc nu-ti iei nicio busitura.
Daca vrei sa devii sofer adevarat in scurt timp (si sa si dovedesti asta printr-o fapta de eroism), trebuie sa iei o masina si s-o duci de la Delhi la Kathmandu fara daune prea mari - maxim cateva zgarieturi. Daca reusesti, poti lua brevetul de "supravietuitor in trafic".
Intr-un final (pe intuneric) am intrat in Kathmandu. Orasul era scufundat in bezna - nu are curent electric decat vreo 7-8 ore pe zi (seara si dimineata), luminat doar de lanternele cu led ale tarabelor de pe drum, iar din autogara am luat un taxi pana la locul unde aveam rezervarea.
Frumos orasul, mult mai curat si mai aranjat decat cele indiene de pana acum. Nu mai sunt la fel de multe gunoaie, iar magazinele parca sunt mai diversificate (vorba Roxanei), cu mai multe chestii. Tot aici am gasit si politisti de circulatie in intersectii (daca n-au curent, n-au nici semafoare), dar cu hotelul a fost mai greu. Soferul stia sa ne duca in cartierul unde aveam cazarea, dar, ca si cartierul Ghiocesti din Comarnic, strazile n-au nume... Si el s-a pierdut in labirint si a trebuit sa dea un telefon ca sa afle care-i exact zona.
Hotelul curatel, cu internet gratis la receptie (inclusiv wireless), doar ca e dosit dupa vreo doua colturi de la o straduta "principala".
Am mancat bine la un restaurant Yak de prin apropiere, "europeneste", cu vreo 4 dolari (inclusiv bacsisu') - supa, hamburger cu cartofi prajiti (se dorea a fi hamburger) si o portie de ceva asemanator cu papansii, doar ca gogosile erau pline cu bucati de mere coapte, iar in loc de dulceata era miere (fara smantana)...
La intoarcere, in holul hotelului am cunoscut un indian foarte dragut care mi-a spus SECRETUL MANCARURILOR INDIENE. Am actionat complet gresit. Nu se spune "no spicy" sau "no spices", pentru ca atunci iti scoate din meniu doar usturoiul si ceapa, dar iti lasa ardeii iuti (chiar iti mai si pune in compensatie...). Secretul e sa spui "no chili". Finally !!! Sa vedem daca o sa si functioneze cand ne vom intoarce in India.
La 7.30 am plecat de la hotel pentru a prinde autocarul de 8.30. Autoricsa cu care am plecat nu era doar mai naravasa decat precedentele, dar mai avea si marsarier. Recunosc ca ne-a surprins putin...
Pana la statia de autocar nu e mult de mers (maxim 15-20 de minute), dar ni s-a spus ca avem asigurat in pretul biletului (850 de rupii = 17 dolari) si mic-dejunul de la plecare + cazarea la granita. Mic-dejunul a fost aproape "invizibil-dejunul", el constand in 2 felii de paine cu o jumatate de omleta simpla si un ceai. Nu ma asteptam la mai mult si nici nu-mi doream mai mult date fiind antecedentele, dar am riscat si n-am avut nimic. Vorba lui Cristi, "ca sa te dregi, bagi o omleta" (orice-ar fi)...
Autocarul n-a fost unul de clasa a 3a, ci mai spre sfarsitul gimnaziului, asa, cu putin spatiu la picioare si un coridor pentru o persoana pana-n 100 kg. Pana-n 45 de locuri...
Bagajele, desigur, pe acoperis, acoperite cu o prelata in caz ca le ataca ciorile sau ceva (ploaie slabe sanse...). Praful oricum intra peste tot pe drumurile alea. Daca nu desfunzi zilnic fosele cu lopata risti sa respiri pe gura la un moment dat...
Majoritatea pasagerilor erau elevi sud-coreeni si japonezi veniti la o plimbare cu profesoru' de muzica prin India, dar mai erau si vreo cativa caucazieni in afara de noi. Cu unul dintre copilasii sud-coreeni am avut chiar bucuria sa schimb cateva vorbe, sa-i folosesc chitara (si-o luase din India, ca era mai ieftina; nu grozava, dar putea fi acordata...) si sa-i spun ca in lume mai exista si muzica rock. Da, nu stiu cum se face, dar el nu auzise decat de Beatles. Queen, Metalica, U2, Nirvana, Bon Jovi, Guns (astea de bun simt...) erau niste necunoscute. I-am zis sa se duca acasa si sa le caute pe youtube, dupa care sa se puna mai mult cu burta pe chitara ca are de recuperat (era la inceput cu lectiile). In plus, Beatlesii au super-complicaciuni prin melodiile lor, cam dificile pentru incepatori... Eh, asta e. Sper sa se dumireasca el.
In rest, drumul a fost ca toate drumurile din India... aglomerat si claxonant. Cine nu claxoneaza, nu exista in trafic, iar daca nu s-ar mai si feri intre ei n-ar mai fi a doua natiune (la numar) de pe Pamant. La ei functioneaza foarte bine instinctul de conservare (in lipsa regulilor de circulatie, a benzii de delimitare a sensurilor de mers si a politistilor de circulatie). Daca vezi ca ala din fata s-a bagat in depasire, tragi pe dreapta sau incetinesti ca sa-l lasi sa intre. Oricum, viteza de deplasare nu depaseste 50-60 km/h, dar si la viteza aia te-ai putea impacheta frumos.
Un drum de 350 km in vreo 12 ore nu e rau... Am avut, ce-i drept, vreo 3 opriri - doua de eliberare si una pentru pranz la un restaurant "prieten"(al soferului), unde am luat o portie mare de (da, ati ghicit) orez cu 4 felii de paine prajita, pe care le-am asezonat cu niste prajituri ramase de la Varanasi. N-am riscat sa incerc altceva, pentru ca toate erau facute "la oala", asa ca sigur au scapat si ceva ardei pe acolo. Lasati...
Drumul lung, iar seara ne-a prins pana-n granita... Moment dificil, pentru ca dupa lasarea intunericului orientarea pe teren in India e si mai greoaie. Pana si soferul s-a incurcat si a trebuit la un moment dat sa ne intoarcem putin, dar intr-un final am ajuns la granita.
Acolo ne-am dat jos si ne-am indreptat cu boccelele dupa noi la biroul de imigrari al indienilor, unde ne-am luat stampila de iesit, dupa care la nepalezi, unde am platit cei 25 de dolari (viza pentru 2 saptamani), iar apoi la Hotel Paradise - locul nostru de cazare pentru noaptea respectiva. Daca asta-i paradisul, chiar nu vreau sa stiu cum arata iadul la ei... Lasand la o parte micile neajunsuri cum ar fi lipsa apei calde sau a geamurilor de la geamul (gaura in perete) care dadea spre coridor - aveam doar niste gratii -, cea mai interesanta parte era tot in baie... scurgerea se facea la o gaura in podea. Dar nu o gaura cu sifon, capac sau altceva, o gaura pur si simplu. Mai aveam o gaura pentru treburile mai complicate, cu tot cu vas si capac, dar asta "descoperita" iti atragea privirea cum intrai. M-am uitat bine la ea sa vad daca nu cumva curge la etajul de dedesubt, dar nu, era un fel de scurgere pe sub podea. Bun si asa, doar sa nu mergi in papuci acolo, ca te stropesti (si chiuveta tot acolo se scurge).
Seara, la vreo 20 de minute dupa ce am dat stingerea, a inceput sa sune ceva ca un fel de... extorsiune... chiar n-am cum sa descriu. Am crezut initial ca ploua afara, dar nu, era de alta natura, cu alta frecventa - fara ritmicitate (nu era nici generator). Pana la urma s-a oprit brusc, dar au avut grija altii sa vorbeasca pe hol si sa compenseze tacerea de dupa perdele (aveam totusi perdele...).
Nu mai conteaza, a trecut. Concluzia e ca nu merita sa popositi la granita. Mi-a zis bine Stelian ca nu e de trait la granita, ci in primul sat de dupa(Bhairahava), la vreo 4 km, dar daca biletele acolo aveau cazarea, cu asta defilam. Am preferat sa fim comozi cu transportul...
Ca veni vorba de confort, a doua zi de dimineata am fost luati de autocarul nepalez. Cel cu care am venit initial s-a spart in doua - o parte din lume mergea la Pokahara, cealalta la Kathmandu (noi trei si inca vreo 2 persoane). Drept urmare, doua autocare nepaleze (mai mici) ne-au preluat din granita pentru restul calatoriei. Partea buna a fost ca al nostru n-a fost plin, asa ca am avut la dispozitie o bancheta intreaga pentru labartat picioarele si desfasurat bagajele. Partea proasta e ca era mai scund, asa ca daca nu erai atent te scalpai singur pe culoar. Tot pe interval se aflau si scaunele din paie probabil pentru persoanele scunde care-si puneau bagaje sus, deasupra banchetelor, dar noi le-am folosit pe post de suport pentru picioare - mult mai utile.
In primul oras de dupa granita am avut si fundal sonor - un tip care ne-a cantat vreo 20 de minute la un instrument traditional asemanator cu vioara... Am incercat si eu sa scot niste note, dar am reusit doar sa scartzai niste smiorcaituri de matza plouata.
Dupa vreo ora de mers (poate nici atat), s-a stricat autocaru'. In mijlocul unei pante, intr-o padure de pe drum, nu mai voia nimic. Ceva la partea electrica... S-au chinuit baietii pe dedesubt, s-au manjit cu de toate, iar pana la urma au reusit sa incropeasca o conexiune de au pornit hardughia lasand-o sa curga la vale cu spatele ca sa n-o mai impingem. Nu mai conteaza, am ajuns in primul sat, unde un meserias ne-a refacut toata cablaraia de dedesubt si dup-aia am pornit-o mai departe (vreo 15 minute).
Nepalul, ca si India, are aceleasi reguli de circulatie("lasa-ma ca sa te las"), dar drumurile sunt mult mai ofertante din punct de vedere vizual. O placere pentru pasionatii de serpentine, un infern pentru cei cu rau de masina. Din loc in loc a mai trecut cate-o alunecare cu tot cu drumu', dar incetinesti, te tii bine de scaun si daca ai noroc nu-ti iei nicio busitura.
Daca vrei sa devii sofer adevarat in scurt timp (si sa si dovedesti asta printr-o fapta de eroism), trebuie sa iei o masina si s-o duci de la Delhi la Kathmandu fara daune prea mari - maxim cateva zgarieturi. Daca reusesti, poti lua brevetul de "supravietuitor in trafic".
Intr-un final (pe intuneric) am intrat in Kathmandu. Orasul era scufundat in bezna - nu are curent electric decat vreo 7-8 ore pe zi (seara si dimineata), luminat doar de lanternele cu led ale tarabelor de pe drum, iar din autogara am luat un taxi pana la locul unde aveam rezervarea.
Frumos orasul, mult mai curat si mai aranjat decat cele indiene de pana acum. Nu mai sunt la fel de multe gunoaie, iar magazinele parca sunt mai diversificate (vorba Roxanei), cu mai multe chestii. Tot aici am gasit si politisti de circulatie in intersectii (daca n-au curent, n-au nici semafoare), dar cu hotelul a fost mai greu. Soferul stia sa ne duca in cartierul unde aveam cazarea, dar, ca si cartierul Ghiocesti din Comarnic, strazile n-au nume... Si el s-a pierdut in labirint si a trebuit sa dea un telefon ca sa afle care-i exact zona.
Hotelul curatel, cu internet gratis la receptie (inclusiv wireless), doar ca e dosit dupa vreo doua colturi de la o straduta "principala".
Am mancat bine la un restaurant Yak de prin apropiere, "europeneste", cu vreo 4 dolari (inclusiv bacsisu') - supa, hamburger cu cartofi prajiti (se dorea a fi hamburger) si o portie de ceva asemanator cu papansii, doar ca gogosile erau pline cu bucati de mere coapte, iar in loc de dulceata era miere (fara smantana)...
La intoarcere, in holul hotelului am cunoscut un indian foarte dragut care mi-a spus SECRETUL MANCARURILOR INDIENE. Am actionat complet gresit. Nu se spune "no spicy" sau "no spices", pentru ca atunci iti scoate din meniu doar usturoiul si ceapa, dar iti lasa ardeii iuti (chiar iti mai si pune in compensatie...). Secretul e sa spui "no chili". Finally !!! Sa vedem daca o sa si functioneze cand ne vom intoarce in India.
No comments:
Post a Comment