Nu cred c-am reusit sa inchid un ochi in asa fel incat sa zic ca am dormit, dar ce mai conteaza... Parca altfel iti functioneaza organismul cand stii ca trebuie sa te trezesti dimineata devreme pentru ceva ce poate nu vei mai experimenta niciodata. Cand am ajuns aseara in dormitor lumina era deja stinsa si incepusera vreo doua concerte pentru bas si bariton (de la doi colegi noi si momentan invizibili...). Am incercat sa fosnesc cat mai putin si sa pun capul jos cat mai repede, m-am bagat in sacul de dormit si m-am invelit cu patura, dar somnul nu parea ca vrea sa-si faca loc in orele ramase pana la trezire. Am pus doua mobile sa sune (in caz de calamitate extrema), cu cate 3 alarme fiecare, la interval de cate 5 minute. Cat "noroc" sa ai sa n-auzi nimic ? Si chiar daca n-auzi tu, macar aud colegii de camera si-ti arunca vreun bocanc sa te ajute cu trezitul...
Cand a macanit primul mobil n-a durat mai mult de o secunda sa realizez ca trebuie sa sar in picioare, deci cred ca eram intr-o veghe constienta, cu ochii inchisi. M-am strecurat cat am putut de discret in trekkeri, dupa care am coborat din hostel si am luat-o pe straduta noastra intunecata (care seamana cu cele dintre caminele din Grozavesti/Regie) pana in "strada principala". Pustiu, intuneric si doar doua masini (niciun taxi). Da-i talpa pana la bulevard, stiam ca acolo n-am cum sa nu gasesc ceva. N-am ajuns in bulevard, ca am si dat de un baiat care mi-a facut cu farurile pe masura ce ma apropiam de el. L-am intrebat cat face pana la aeroport.
1000 spune el, 200 spun eu. 700 el - 200 eu. 400 el - 200 eu si dau sa-i inchid usa. Pe ultima fractiune de secunda apuca sa-mi strige 250, dar am inchis si am facut cativa pasi. N-a mai strigat nimic, dar m-am uitat in lungul strazii si am vazut ca mai aveam de mers vreo 200 m pana la urmatorul grup de masini. M-am intors pe calcaie si am urcat in masina - 250 pana la poarta pentru cursele interne.
Am ajuns relativ repede (oricum nu era mai nimeni pe strazi), dar la aeroport si mai pustiu... Eu si un englez care astepta la usa cu 2 caini pe post de parteneri de inghet. Am intrat in vorba cu el si m-a lamurit ca se duce la o tura lejera de trekking (avea un rucsac maricel in carca) pe undeva prin Lukala parca. Mi-a spus ca nu merge la cort, ci din guesthouse in guesthouse, ca cica ar fi multe pe traseul lui. Nu avea de gand sa mearga mai sus, ci doar pana la base-camp Everest. Destul as spune eu...
Am mai discutat ca sa ne treaca timpul despre vreme, despre India, despre Kathmandu si uite asa a trecut vreo jumatate de ora. Intr-un sfarsit, dupa ce ne-am strans vreo 20 de zgribuliti la usa aeroportului, soldatii au binevoit sa ne deschida si sa ne pofteasca inauntru, dar pe rand (cate 3). Controlul la bagaje e relativ sumar, cel corporal la fel, dar oricum nu prea ai ce deturna prin partile astea ale lumii... Check-in-ul scoate la iveala inca o taxa de care nu stiam - 200 rupii taxa de aeroport. Asta se adauga celor 125 de dolari cat a fost biletul prin agentie. Am vazut la fata locului (in aeroport) ca exista agentie de bilete pentru respectiva companie, asa ca daca mai vrea cineva sa faca zborul asta merita intrebat si aici cat costa. Pe mine cred ca m-a usurat tipu' cu rezervarea de vreo 20-30 de dolari, iar aici 30 de dolari te tin o saptamana la hostel cu mancare cu tot. In fine, a fost oricum mai ieftin decat la celelalte companii gasite pe net, unde preturile incep de pe la 150 de dolari pentru straini... Sa fie primiti zic eu.
Avionul are, desigur, intarziere. Nimeni nu se grabeste prin partile astea in mod normal (ci doar haotic), asa ca decolarea are loc pe la ora 7.00 cu mine incercand sa-mi montez teleobiectivul pe D5000... Pe D80-u imprumutat de la Marin am 18-55u pentru peisaje. A fost o idee foarte buna sa le car pe amandoua cu mine. Aratam ca la nunta, da' macar am fost eficient si am tras destule cadre.
Zborul e foarte lejer, iar odata ce ajungi la acelasi nivel cu varfurile incepi sa vezi lumea altfel. De jos unele varfuri pareau mai inalte decat altele, dar de aici de sus vezi clar cum se niveleaza toate la scara. Nici n-am timp sa respir in timp ce schimb aparatele si setarile, iar dupa ce ne-am stabilizat pe linia de plutire pasagerii sunt poftiti pe rand in cabina pilotului sa vada prin "parbriz" minunatia. Norocul meu e ca sunt pe randul 9 din 10, asa ca am ajuns printre ultimii in cabina pilotului (mai aproape de Everest decat daca eram in primele randuri). E usor sa bagi capul in cabina, dar de iesit putin mai greu. Am dat cu spatele in orb, m-am mai agatat eu de niste chestii pe parcurs, dar n-am tras de nicio mansa.
Pe drumul de intoarcere am prins si cateva turbulente, dar cred ca doar pilotului i-a pasat, toata lumea fiind cu ochii pe geam.
In principiu zborul dureaza vreo ora, dar mie mi s-a parut ca au fost vreo 45 de minute cu totul. Aterizarea a fost relativ lejera, sunetul rotilor cand am atins pista semanand cu cel de la un derapaj controlat. Parca s-a si miscat putin din coada, dar asta e un avion mic (25 de locuri) si n-aveam unde sa ne ducem (prea mult). Daca eram cu unul mai maricel cred ca emotiile erau mai mari - am inteles ca nu oricine aterizeaza pe aeroportul din Kathmandu...
Am fost scosi din incinta aeroportului cu un autocar micut, am luat un taxi pe care l-am negociat la 200 (dar pretul de pornire a fost mai decent de data asta - 500) si am ajuns inapoi la hostel. Fu scurt, dar intens... abia dupa ce ma uit la poze imi dau si eu seama ce s-a intamplat.
Daca stau bine sa ma gandesc, cam la fel a fost si anul 2011 pentru mine... Am "simtit enorm si am vazut monstruos", am trait intens niste momente pe care nu le voi uita niciodata (Doamne fereste-ma de Alzheimer), am cunoscut niste oameni extraordinari, am construit si am distrus, m-am bucurat si am regretat, m-am schimbat, m-am cautat si sper ca sunt pe drumul cel bun la partea cu regasirea. Nimic nu se intampla fara un motiv si niciodata sa nu spui "niciodata", asta mi-e cat se poate de clar...
Sa ne vedem cu bine in 2012 ! Nu cred ca mai apuc sa postez ceva astazi, asa ca va imbratisez pe toti si va multumesc ca mi-ati fost alaturi atat fizic cat si in ganduri. Sper ca v-am facut sa zambiti si sa va simtiti bine catusi de putin cat v-am fost prin preajma, iar celor carora le-am gresit in vreun fel imi cer iertare - n-am facut-o cu rautate, ci doar din cauza unor toane inevitabile. V-am pupat !
My way, not the highway...
PS: the end is not near at all... ;)
No comments:
Post a Comment